frântă de fericire
n-am crezut că vor fi consecințe
se clatină-n somn molarii de minte
ca izgoniți șovăie-n maxilarul orașului
cu tenul ei de porțelan japonez
noaptea încremenește în sorbituri mici
cât bobița de sânge la-nțepătură
tăcere
să fie orice vis împlinit o îndrăzneală
moartă eroic?
un scaun roșu lângă pat și toropit
dulapul din care
ies domnișoare pe jumătate-adormite
doar una zace frântă
de fericire
poemele au consecințe.
foto sursa
Citește și citesc nora
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
