frântă de fericire
se clatină-n somn molarii de minte
ca-mbătrâniți șovăie-n maxilarul orașului
cu tenul ei de porțelan japonez
noaptea vântură frezii în sorbituri mici
cât bobița de sânge la-nțepătură
tăcere
un scaun roșu lângă pat
și toropit dulapul din care
ies domnișoare pe jumate-adormite
fum pe de-a-ntregul
scăpat prin nările febrei ce urcă
urcă și poartă calești cu cai în spinare
tăcere
doar una zace frântă
de fericire
foto sursa
Citește și citesc nora
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.