Renée Annie Cassian, cunoscută în lumea literară ca Nina Cassian, e una dintre cele mai sensibile poete ale iubirii din literatura noastră. O stare perpetuă a mirării în fața acestui sentiment întemeietor însoțește versurile ei de dragoste, dând cititorului senzația că asistă la începutul lumii, când cele două jumătăți, regăsindu-se, aruncă lumină de curcubeu peste univers, însuflețind totul prin puterea luminii și a căldurii.
Spiritul iubirii plutește peste lucruri, iar lumea se animă prin înfioratele atingeri dintre îndrăgostiți, perpetuu fericiți, chiar dacă între ei timpul, destinul sau forțe obscure, nenumite, ridică zăgazuri înalte. Un sentiment tonic al recuperării stării paradisiace domină periplul poetei prin emoția cuvintelor și totul curge firesc, până și așteptarea, pentru că ea garantează eternitatea fericirii. O poezie a iubirii ca stare extatică, de citit cu ochii închiși, cu sufletul la vedere, atunci când se lasă seara.
Cântec în zori
Dormi… Dormi şi mă lasă
să te privesc nemişcat.
Părul tău unduie-n pernă
ca dintr-o carafă turnat.
Ce mult, ce adânc te iubesc
în fiece clipă.
Cu privirile-mi vii ca un ţipăt
mi-i teamă să nu te trezesc.
Îmi vine să strig! trăim!
E-al nostru veacul acesta de creşteri!
Vieţile noastre să fim
ucenici şi meşteri!
Dacă nici ăsta nu-i cântec de dragoste,
care-i?
Fireşte că nu gângăvitul alint
pe struna ghitarei,
nici cântecul robilor, cândva,
în amarnicul ieri:
-Omule, pace nu vei afla…
-Femeie, vei iubi în dureri…
Dormi… Încă nu te trezi…
Cu mâinile tale, cu mâinile mele,
cu mâinile miilor de mii,
am dărâmat temniţi, şi-am ridicat schele,
Şi dacă astăzi suntem împreună,
atâta de plin, de firesc,
e pentru că, treaptă cu treaptă,
am învăţat să trăiesc, să iubesc.
Ce dragoste poate fi
mai mare, mai neîntreruptă,
decât atunci când te ştii
alături: tovarăşi de luptă!
Mâna ta bună, puternică,
zilnica ta muncă ţi-o ştiu,
şi pasul pe-asfaltul oraşului,
şi tihna din ceasul târziu.
Zidim case albe de pace
pentru anii cei lungi,
şi creştem în dragoste
-cum creştem şi-n munci!
Dormi… dormi şi mă lasă
să te privesc înc-o dată.
Ni-e dragostea trainică-n veci
şi fără de pată.
Ce mândre ni-s frunţile!
Nimeni, nicicând
nu va izbuti să le plece
din nou la pământ.
Iubitule, soarele poartă
încoace, limpezi albine.
Curând vei deschide
doi ochi de lucernă spre mine.
Bună dimineaţa!-ţi voi spune.
Sunt eu… Te-am vegheat.
Afară bat zorii, şi iată,
culorile-n jur se stârnesc ne-ncetat.
Libera noastră zi
ne-aşteaptă cu larguri răsfrânte.
Haide, haide să fim
gata de drum şi de cântec!
Dezgheț
Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii ;
O mie de uși s-ar da-n lături
Și s-ar umple văzduhul de păsări
Și – ca legătură de chei a pământului –
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
Și s-ar vesti dezghețul pretutindeni !
Izvoarele-ar capăta călcâie și pinteni
Și-ar începe să călărească la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale ;
Sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău –
Tu, dezghetul meu, soarele meu !
Iubirii
Cad în genunchi și-ți mulțumesc, iubire,
Pentru aceste zilnice semnale
Și voci ale mărinimiei tale
Cu care-mi umpli sufletu-n neștire.
Cad în genunchi și-ți mulțumesc, iubire,
Pentru înaltul pact ce ne unește,
Timbrat de-a fericirii stea subțire
– Și-ți mulțumesc și pentru deznădejde.
Postfață la o iubire sfârșită
Există-ndrăgostiţi fericiţi
care rămân împreună,
şi-al căror sărut proaspăt sună…
Auziţi… auziţi…
Există perechi fără moarte,
în mişcare mereie,
cu-o formă a inimii, poate aparte,
semănând a metaforă, semănând a idee.
Aceştia rămân împreună
în sărut, ca-ntr-o dulce furtună.
Auziţi! Auziţi! Auziţi!
Există-ndrăgostiţi fericiţi!
Câtă poezie în mărturisirile ei: ”Au fost zile şi nopţi pe care le-aş numi depline, eu hrănindu-mă din nuditatea lui absolută, uluitoare, pentru că… nu se mai acoperea, nu mai avea nicio imunitate – iar eu trăiam evenimentul sacru că-l văd pe omul acela cum nu mai fusese văzut de la naştere, adică în dezarmarea şi oferta lui cea mai totală. Într-o noapte, ploaia trecuse, luna invadase patul nostru – şi… mă mângâia. Cu palma la o mică distanţă de trupul meu, conturându-l în aer, ca o pasăre, ca un satelit pe o misterioasă orbită, plutind, neatingându-mă decât cu emanaţia acelei mâini.” (”Memoria ca zestre, Clipe petrecute cu Marin Preda”)
„Documentarul „Distanţa dintre mine şi mine”, despre poeta Nina Cassian, un film de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, după o idee a Adei Solomon, a avut premiera în cadrul celei de-a noua ediţii a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, iar din 8 martie 2019 rulează în cinematografele româneşti, distribuit de ROLLERCOASTER PR.”, aflăm din Ziarul Metropolis. Un tribut uneia dintre cele mai sensibile poete ale literaturii române, al cărei nume va răsuna în conștiința iubitorilor de poeme de dragoste – și nu numai- va persista pentru multă vreme de acum înainte…
Citiți și Alin Radu: Și-om fi noi și stea și înger…
