„Libertatea locuiește în munți.”

Desigur, nu în munții pe care îi vede toată lumea, limitând orizontul cu crestele lor trufaș seducătoare. Și nici de un lanț de munți. Ci de acel munte ”vrăjit” pe care îl vezi cu ochii închiși, căutându-ți drumul. Cu siguranță, nu e imposibil de găsit, pentru că Paul Thomas Mann ( 6 iunie 1875 – 12 august 1955) a ajuns pe înălțimile lui, făcându-l vizibil. E locul unei simbolice întoarceri acasă, o Ithaca, un centrum mundi situat în propriul sine, după ce a străbătut anevoios întregul labirint al existenței umane. O călătorie în lumea de dincolo.

tumblr.com

De altfel, cartea își selectează încă din titlu cititorii, prin proiecția mitologică pe care o propune: între viață – concret, realitate și ficțiune – fantezie, imaginație, ideal, există un popas în care cele două coordonate ale spiritului se regăsesc pentru a reclădi ființa arhetipală. Protagonistul acestui Bildungsroman (roman al  al formării unei personalități), Hans Castorp, reface întreaga evoluție spirituală a umanității, într-un parcurs odiseic: nici un detaliu al vieții nu este ignorat, nicio întrebare nu este eludată, nicio explicație nu rămâne incompletă, astfel încât opera devine o imagine a lumii cu valoare inițiatică și, în plus, în cheie optimistă.

Mulți se plâng de dificultatea lecturii, și pe bună dreptate, fiindcă ea este o probă a răbdării, a curajului de a coborî în tine pe măsură ce înaintezi în paginile ei și a înțelegerii, dar oferă, în schimb, o viziune atât de amplă și detaliată asupra Vieții, încât, la punctul final care încheie ultima frază, ai sentimentul alergătorului de cursă lungă, sosit pe primul loc: cutremurat din temelii, dar învingător, capabil să desfizi legea care pune limită ființei umane, prin moarte. Același lucru l-a experimentat și scriitorul care dă mai departe povestea, odată cu avertismentul că : ”Povestitorul nu va sfârși cât ai bate din palme istoria lui Hans. Nu-i vor fi suficiente nici cele șapte zile ale săptămânii și nici șapte luni. Cel mai potrivit este să nu se întrebe dinainte cât timp se va scurge pe pământ în vreme ce povestirea aceasta îl va ține în mrejele sale. Și, Doamne Dumnezeule, nu vor fi nici chiar șapte ani! Și cu aceasta, începem…

tumblr.com

Abia dincolo de rama cărții, cu adevărat, fiecare va avea de scris propriul final, pentru că orice capitol are în vedere, după ce este parcurs temeinic, de un test al propriei conștiințe.

Acest roman polimorf, capodoperă a literaturii secolului XX, alături de Casa Buddenbrook (…”care de-a lungul anilor a fost întâmpinat cu o constant sporită apreciere ca o operă clasică a literaturii contemporane”, motiv pentru care scriitorul a primit premiul Nobel în 1924), tetralogia Iosif și frații săiDoctor Faustus și alte patru romane mai puțin cunoscute, Alteța regalăLotte la WeimarAlesul, Mărturisirile escrocului Felix Krull, peste treizeci de povestiri, o dramă epică, numeroase eseuri  consacrate unor scriitori, cu precădere germani, dar și ruși, precum și câtorva filosofi, psihologi și compozitori germani, un amplu jurnal și o răsfirată corespondență, constituie opera unui clasic născut sub zodia unui romantism structural, pe care îl afirmă tranșant, fără ezitare, dincolo de orice determinare spațială sau temporală.

Dincolo de trama epică, destul de simplă (un tânăr burghez din Hamburg face o vizită vărului său la sanatoriul elveţian pentru tuberculoşi, Berghof, dar va fi el însuși internat pentru o perioadă de șapte ani), am identificat alte straturi de profunzime care funcționează, la o privire mai atență, pe principiile Alchimiei, putând fi considerată, astfel, o Carte a Cărților: un plan în care se construiește imaginea Operei de Artă și, odată cu ea, a Creatorului ce străbate, ascensional, cele nouă cercuri ale infernului dantesc (lumea de la oraș, de jos, desemnată metonimic), încercând mereu să prelucreze materia amorfă a realității obiective astfel încât să cristalizeze în formele ideale ale ficțiunii acolo sus, pe muntele ”vrăjit!”, unde îl așteaptă Parnasul, întru dreaptă răsplătire.

Thomas Mann însuși declară: ”Povestea sa (n.n a lui Hans Castorp) este povestea unei înălțări (Steigerung), dar ea este și înălțarea în sine, ca poveste, ca povestire”. Povestea celor șapte ani petrecuți în sanatoriu (care poate echivala cu un laborator ezoteric), completați de cei doisprezece necesari evocării lor, completează semnificațiile mistice ale acestui proces de transfigurare în care se împletesc, subliminal, și alte destine creatoare – tânjirea lui Richard al III-lea, delirul lui Macbeth, împovărătorul legământ dintre Faust și Mefisto, teroarea supraviețuirii lui Cehov în salonul nr.6…

Desăvârșirea Operei presupune sfâșierea Creatorului ei ca ființă profană și reîntruparea lui în ordinea sacră a Idealității – Hans Castorp devine un alter ego al scriitorului, cu atât mai interesant în avatarurile sale inițiatice; al doilea plan este unul existențialist, o carte de înțelepciune datorită căreia drumul fiecăruia dintre noi își poate netezi abruptele suișuri și coborâșuri.

Iată câteva din citatele semnificative:

Timpul este un dar al zeilor.

*

Muzica trezeşte timpul.

*

Unde este mult Spaţiu, acolo este şi mult Timp.

*

Omul este stăpânul contrariilor, ele există datorită lui şi prin urmare el este mai nobil decât ele.

*

A fi tânăr înseamnă a fi spontan, înseamnă a fi rămas aproape de izvoarele vieţii, înseamnă a te ridica şi a te descătuşa de lanţurile unei civilizaţii perimate, a cuteza acolo unde altora le lipseşte curajul acţiunii.

*

Sentimentele noastre sunt o sursă preţioasă de viaţă şi individualitate.

*

Singurul fel de a contempla moartea în chip esențial și fără înflorituri constă în a o înțelege, a o percepe ca pe o parte, ca pe o împlinire și ca pe o condiție sacră a vieții, și în niciun caz – căci aceasta ar fi contrariul sănătății, nobleței, rațiunii și fidelității – nu trebuie să o separi de viață, să i-o opui sau chiar s-o transformi într-un argument împotriva ei.

*

Acela care nu este capabil să apere ideea, plătind cu ființa, cu brațul sau cu sângele său, nu este demn, și este vorba să rămâi om, oricât de spiritualizat ai fi.

*

Teama, decenţa, dezgustul izvorât din ruşine şi o înspăimântătoare nevoie de puritate înăbuşă iubirea, o ţintuiesc în sfere întunecate şi nu îngăduie decât în parte acestor revendicări confuze să pătrundă în conştiinţă şi să se manifeste prin acţiune. Această biruinţă a castităţii nu e, însă, decât o biruinţă aparentă, o biruinţă a lui Pyrus. Încă o victorie ca aceasta şi sunt pierdut, căci imperativul iubirii nu se lasă legat, violentat, iubirea prigonită nu e moartă, trăieşte în adâncul tainei ei, continuă să tindă spre împlinire, rupe cercul magic al castităţii şi reapare – deşi sub o înfăţişare schimbată şi de nerecunoscut.

tumblr.com

Lecția lui Thomas Mann e simplă: Viața înseamnă urcuș și neistovită creștere. Acolo sus, aerul se rarefiază, dar, oricât de năucit ai fi, trebuie să continui mereu a-ți pune întrebări, până ajungi în punctul în care vârful cel mai greu de atins capătă cea mai profundă adâncime, pentru că numai așa poți coborî în tine Soarele înălțimilor.

Cu alte cuvinte: Pacea dintre realitate şi gând a fost întotdeauna greu de încheiat (dar niciodată imposibilă n.n).

 

Citiți și despre Rudyard Kipling…