Oare steaua mea și-a ta…

 

Oare steaua mea și-a ta

Își vor da măcar binețe ?

Îngerul ce-mi poartă grija

Cu al tău, s-or saluta ?

Dorul meu și-al tău femeie,

Oare s-or îmbrățișa ?

E între noi atâta vară

Cât pot două ierni să-nghețe ?

Suntem două blânde zaruri,

De la doi la infinit.

Câte mâini rostogoli-ne-or

Cât ne-om zvârcoli mereu

Să ajungă față în față

Unul meu cu unul tău,

Chiar de știm că stăm pe viață

Lângă un zar nepotrivit.

Ce-ar fi dacă steaua mea

Cu a ta s-or înfrăți?

Îngerul ce-ți poartă grija

Cu al meu s-or săruta ?

Dunga lumii ce ne-mparte,

Între noi s-ar subția

Și-om fi noi și stea și înger

Ce pot doar a se iubi.

http://www.cuded.com/2013/01/portrait-photography-by-nikola-borissov/

Foto: Nikola Borissov

 

Noaptea poetului

Fâlfâire grea de aripi

Peste candeli tămâioase,

Așchii lungi de miezul nopții,

Pe sub pleoape somnoroase,

Luna soarbe a nopții beznă

Pipăind cu lunga-i rază,

Strânsă-n chinuri dușumeaua

Țipă scurt și se așază.

Câte-un câine, duh de vamă

Mișcă suflete spăimoase,

Vechi păianjeni țes prin colțuri

Temniți moi, împleticioase.

Este ora când pendula

Cu bătaia vătuită,

Rupe greu și anevoie

Pânza nopții împătrită.

Ora când bătrânul diavol

A sfârșit de socotit

Câte suflete-ntr-o noapte

A-ndrumat și dobândit,

Când se-ncaieră cocoșii

Cu armii de întunerici

Și-n fereastră urcă pleoapa

Unor zori lucind himerici.

Culcă-te și tu, poete,

– iată dusă-i noaptea ta,

Cupa ți-e demult deșartă,

Pana ți-ai golit cumva.

N-ai să poți tu umple somnul

Sufletelor ce par vii,

Nici în lumea de-ntuneric

Stea de nord n-o să le fii.

 

Cu barba năclăită

Cu barba năclăită de sosuri și de miez

Am sărutat al pulpei căuș înmiresmat

Și refuzând fadoarea veșmântului burghez

În licorosul cărnii cu sete-am adăpat.

În falduri de mătase mi-am căutat comoara,

Strângând la piept și coasta și sânul terciuit

Cu buza-nfiorat-am grumazul, subțioara

Amușinând sudoare de-a fostului iubit.

Și n-a fost sete arsă, cu vin să n-o fi stins,

Nici foame întrupată să îi rămân dator,

N-am dat deoparte trupul ce-n brațe m-a cuprins

Și n-au prea fost păcate să stau în urma lor.

Căci iubind pe nicăunde și trudind pe nicăieri,

Căutând în van lumină într-a umbrei umed loc

Tot mi-am răsucit coloana după calde mângâieri

Risipind în van sămânța părții bune de noroc.

Partea rea mi-a fost mireasă și-am dormit pe coapsa sa,

Unde sufletele-și lasă: căutarea, setea arsă, dorul sfânt de-a mângâia.

 

Citiți și „Iubito, Shakespeare nu ne mai omoară…”