Din când în când
soneria
la poartă aud
mă uit și… nu-i nimeni.
A trecut iar și-a atins-o
îmi spun
cu arip-aceea
elipsă
de vapori și vacuum.
Privesc mai atent
și văd semnul – o clătinare
de frunză
ia forma
gândului
lipsă.
M-așteaptă
peste coapsă de vreme
să-mi fac, și eu,
drum de sinapsă.
(sau, mai bine
mai bine, de-ți pasă
nu mai suna,
intră-n casă)
foto tumblr.com
Citește și Algebră
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.