„Uitarea si mersul mai departe sunt cea mai bună înțelepciune…”

„Omule, dacă tu judeci, n-ai iertare, căci judecându-i pe alţii te condamni pe tine.”  Sfântul Pavel

Ni se predică mereu să iertăm, pentru că gestul acesta este nu doar creștinesc, ci eliberator. Nu, nu e un discurs în cheie religioasă, ci pur și simplu o observație. Adevărul este că acolo unde sunt oameni, totul devine relativ, pentru că fiecare gândește cu propria unitate de măsură, care nu poate fi categorială. Homo mensura, spunea Protagoras, fiecare suntem stăpânii reprezentărilor pe care ni le-am asumat ca normă identitară. Dar iertarea implică atât de multe lucruri, încât  devine ea însăși o măsură a înțelegerii și a toleranței noastre ca individ.

Iertarea ne poate defini, dar ne poate și stigmatiza. „Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare.”, spunea  Ileana Vulpescu. Care este riscul cel mai mare? Să iertăm la nesfârșit, fără a oferi celuilalt posibilitatea de a înțelege unde anume a greșit și ce nu trebuie să repete. Înțelegerea noastră nu trebuie, așadar, să știrbească șansa celuilalt la îndreptare. Unii nu înțeleg nimic din schimbul acesta de gesturi care are un singur câștigător, împăcarea taberelor, sau, în absolut, niciunul, pentru că acolo unde intervine greșeala, lucrurile sunt viciate pe termen lung.

Ce cuvinte mari: „Iertarea e, de fapt, experimentarea în imaginaţie a versiunii revizuite a zilei, experimentarea în imaginaţie a ceea ce doreşti să fi experimentat în carne şi oase. De fiecare dată când cineva iartă cu adevărat – adică de fiecare dată când retrăieşte evenimentul aşa cum trebuia să fi fost trăit – se naşte din nou.” Neville Goddard. Deci iertarea renovează ființa din temelii, echivalând cu o re-naștere spirituală. E un act nobil de donație sufletească și contează mai mult starea de bine pe care o primește cel ce iartă, și mai puțin efectul iertării, pentru că, nu-i așa, vorbim despre un proces bilateral în care două persoane (sau mai bine zis personalități, în sens psihologic, nu axiologic) ajung la o confruntare a valorilor, cu final deschis. Cazul ideal? Să găsești în celălalt ființa care înțelege cu adevărat ceea ce ai gândit, ai simțit, felul în care ai acționat la momentul respectiv, impulsul care te-a făcut să procedezi într-un anumit fel: „Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.” Napoleon Bonaparte. E bine să ierți, pentru că astfel îți oferi imaginea unui sine eliberat de prejudecăți.

Dar dacă iertarea nu-ți folosește la nimic, în sensul în care spunea Goethe că „A ierta înseamnă a oferi celuilalt ocazia de a mai greși o dată.”?

Dar dacă iertarea presupune abandonarea orgoliului și a încălcării unui tipar moral la care am muncit ani în șir? „A ierta înseamna a arunca pe fereastră o experiență căpătată cu mare strădanie.”, spune  Arthur Schopenhauer, marele filozof german din epoca romantică.

Sau poate că iertarea înseamnă evoluție și trezirea conștiinței de sine? „Nu realizezi cât de puternic ești până nu experimentezi iertarea.”  Paulo Coelho

Și totuși: „Uitarea si mersul mai departe sunt cea mai bună înțelepciune. Cel care își atinge idealul, tocmai prin aceasta îl depășește.”  Friedrich Nietzsche

Rămâne poezia să estompeze tensiunea interogației și a indeterminării… A cere iertare, da, e mai presus decât a pretinde tacit sau a accepta necondiționat, pentru că asta înseamnă a te face una cu celălalt, așa cum frumos spune o expresie românească. Noblețea unui caracter se poate măsura în puterea cu care te dezbari de orice prejudecată și de orice orgoliu, asumându-ți greșeala, reală sau ipotetică.

Iertările

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,
Că ochii mei sunt când senini, când verzi,
Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,
Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi…

Văd lumea prin lunete măritoare
Și văd grădini cu arme mari de foc,
Sub mâna mea deja planeta moare
Și în urechi am continentul rock…

Ai să mă ierţi că sunt labilitate,
Că trec peste extreme fulgerând,
Ai să mă ierţi, preablânda mea, de toate,
Eu sunt nemuritorul tău de rând…

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine
Și dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,
Mie pierzându-mi-te îmi va fi mai bine,
Eu, tristul cel mai liber dintre toţi…

Și cum se-ntâmplă moartea să le spele,
Pe toate-nnobilându-le fictiv,
Ai să te-apleci deasupra morţii mele
Și tot ai să mă ierţi definitiv…

Ai să mă ierţi în fiecare noapte
Și-am să te mint în fiecare zi,
Și cât putea-va sufletul să rabde,
Cu cât îţi voi greşi, cu atât te voi iubi…

Adrian Păunescu

Citiți și Este infinit de trist când moare un om…