Zoltán Kacsó despre muzică, vlogging și popularitate

Zoltán Kacsó (Zoli) are 25 de ani și a absolvit Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” (secția actorie) din Cluj-Napoca în anul 2013. Începând cu anul 2009 frecventează Centrul Creștin „Antiohia” și face parte din trupa bisericii în următorul an, cântând, inițial, la chitară bas. În 2011 a devenit lider „Ignite” în cadrul aceleiași biserici, concept reprezentat de întâlniri periodice între adolescenți/ tineri, marcate de diverse activități. A participat la X Factor (România) în anul 2012, ajungând în etapa din bootcamp și a fost membru al trupei „The Gentiles” (chitară și voce) din 2013 până în 2017. În același an a înființat societatea „Zion”, reprezentând o metamorfoză a vechiului „Ignite”. A predat chitară acustică, electrică și bas la școala particulară de muzică „The Beat” în perioada 2014-2018. În prezent, Zoli cântă (chitară acustică și voce) în trupele formate în cadrul Centrului Creștin „Antiohia” și a Bisericii Internaționale „The Bridge” (la cea din urmă activând în calitate de lider de tineret) din Cluj-Napoca.

Miruna-Maria Miron în dialog cu Zoltán Kacsó

M. M. (Miruna-Maria Miron): Ai început să cânți în copilărie. Cum ți-ai descoperit acest talent și ce te-a determinat să-l fructifici?

Z. K. (Zoltán Kacsó): Da, eu cânt de mic. Îmi aduc aminte că în clasa a patra, la serbarea de sfârșit de an, cântam la microfon, adică eu eram „solistul”. Totuși, pe-atunci nu consideram că am neapărat un talent. Muzica reprezintă o parte importantă a vieții mele, am fost influențat de sora mea mai mare, care a absolvit Școala Populară de Arte. Într-un fel, eu am călcat pe urmele ei; țin minte că ascultam zilnic muzică, îmi puneam piese de la Linkin Park și cântam (fiind mic, ascultam inclusiv muzica de la anime-uri). De chitară m-am apucat în jurul vârstei de 14 ani, atunci eram în clasa a 8-a. Acela a fost momentul în care am început să văd muzica altfel pentru că o studiam. Fratele meu vitreg avea o chitară clasică, moștenită de la tatăl lui, iar eu mai „meșteream” la ea înainte de a avea propria mea chitară, mi se părea cool, într-un fel. Țin minte că, la un moment dat, am văzut la televizor un festival de rock și cineva cânta Smoke on the Water. Eu nu mă consideram neapărat rocker, dar atunci îmi rămăsese în cap ideea că acel riff  înseamnă rock. Am început să exersez la chitara fratelui meu, fără să știu notele și am decis să-mi cumpăr propria mea chitară în urma unui eveniment nefericit din viața mea, care m-a marcat. Era la sfârșitul clasei a 8-a. Chitara a stat un timp neatinsă pentru că atunci mama nu m-a încurajat să iau lecții particulare, văzând, mai degrabă, un potențial muzical în sora mea, iar tutorialele de pe internet nu mă ajutau prea mult. Când s-a terminat clasa a 8-a și trebuia să predăm manualele, eu nu am returnat manualul de muzică pentru că avea trei acorduri de la Andri Popa pe prima pagină. Ulterior, am reușit să le învăț singur. Apoi am descoperit biserica („Antiohia”), acolo efectiv mă uitam la mâinile celor care cântau și apoi exersam când mă întorceam acasă.

M. M.: Ai absolvit un liceu vocațional-artistic, însă nu de muzică. Liceul cu acest profil a reprezentat vreodată o opțiune pentru tine?

Z. K.: Da, însă am ales să nu optez pentru acest liceu, fiind conștient că acolo se punea accent pe muzica clasică, ceea ce înseamnă că inclusiv tehnica muzicală abordată era diferită. Eu nu am avut o afinitate pentru acest gen și nici acum nu pot să spun că am, dar îmi plac anumite elemente.

M. M.: Din punctul meu de vedere, concursurile artistice românești (și nu numai) stau, mai degrabă, sub „egida” anumitor interese, talentul fiind o chestiune subiectivă. Tu ce crezi?

Z. K.: Sunt de aceeași părere. Concursurile televizate (sunt nereguli și la cele netelevizate, dar acolo e o altă discuție) urmăresc mai mult rating-ul decât evoluția artistică reală: pe scurt, e mai important să fii charismatic și iubit de audiență decât să ai o voce foarte bună. Sunt concursuri care încurajează scandalurile sau/ și evidențiază persoanele  charismatice. În televiziune se caută lucruri care să-i facă pe oameni să reacționeze; știu sute – și cred că nu exagerez – de muzicieni extraordinar de talentați, dar care nu au nimic special, ca apariție. Uite, am să dau un exemplu extrem de cunoscut: Milli Vanilli. Practic, trupa asta a reprezentat cea mai mare înșelătorie din istoria muzicii, cei doi membri fiind niște modele care făceau playback pe muzica unui tip care ar fi fost catalogat de oameni drept „gras și urât” dacă ar fi ieșit la rampă. Ca să revin la revin la întrebarea ta, emisiunile de acest gen nu sunt altceva decât concursuri de popularitate, combinate cu o doză de muzică și talent.

M. M.: Ce anume te-a determinat să participi la X Factor?

Z. K.: A fost o întâmplare: când s-au făcut preselecții la noi în oraș (Cluj-Napoca), am aflat de la un coleg de clasă (eu fiind în clasa a 12-a atunci) că au nevoie de adolescenți care să ajute la cărat lucruri, primind în schimb sandwich-uri și sume modice de bani. Noi am acceptat și ne-am dus. În timp ce căram cutii și aranjam studio-ul, ceilalți au început, la un moment dat, să mă încurajeze: „Tu ai voce, de ce nu te înscrii?”. Mi-am zis: „Hai, completez și eu o fișă, măcar mai trag chiulul de la cărat cutii…” și, uite-așa, am trecut de prima audiție, jurizată de profesori de canto și netelevizată.

M. M.: Nu a fost nimic planificat, așadar?

Z. K.: Nu, a fost ceva spontan.

M. M.: Parcursul tău la acest concurs a fost puțin anevoios, aș putea spune… Tu cum l-ai perceput, ce a reprezentat această experiență pentru tine?

Z. K.: În primul rând, e important să știe „tot poporul” că eu eram îmbrăcat în tricou, pantaloni scurți și șlapi la audiție. După ce am trecut mai departe, cei din juriu mi-au spus la telefon că trebuie să le trimit un negativ cu piesa pe care urma s-o cânt la preselecțiile televizate și că e foarte important să fiu îmbrăcat exact așa cum am fost la prima preselecție…

M. M.: … și de-asta erai în șlapi la televizor (zâmbesc).

Z. K.: Da, de-asta. Oricum, preselecțiile în care erau în juriu Delia, Cheloo și Dan Bittman au avut loc la câteva luni după perioada în care căram cutii, așa că eu efectiv a trebuit să-mi scot hainele respective de la „naftalină” (râde). Jurizarea mea nu s-a difuzat integral, adică în montaj nu apare faptul că eu am cântat vreo trei melodii din genuri muzicale diferite, am vrut să demonstrez că ceea ce pot să fac, muzical vorbind, nu se rezumă la un singur stil. Dan Bittman mi-a spus că sună bine și a vrut să știe ce cânt, de fapt Eu, pentru că eram copil, nu m-am gândit prea mult și am zis, aiurea, că eu pot să cânt inclusiv „manele”, dacă e nevoie. Producătorii au ales ceea ce au considerat că ar putea avea impact asupra publicului, adică: „Zoli a pregătit o manea pentru emisiune.” Inclusiv prezentarea mea a fost trunchiată, au difuzat ceea ce s-a potrivit cu scandalul iscat la preselecții. Apoi m-a contactat PR-ul postului de televiziune și am fost invitat la două emisiuni, unde se presupune că aș fi putut să explic ce s-a întâmplat în realitate. Eu am acceptat, dar s-a făcut live streaming de la sediul postului respectiv de televiziune din Cluj-Napoca. Am fost surprins să aflu că acela era, de fapt, un fake live: ceea ce spuneam în cască era transmis în direct printr-un intermediar/ operator doar dacă le convenea ceea ce spuneam.

M. M.: Da, te-au cenzurat…

Z. K.: Exact. La una dintre emisiuni nu m-a anunțat nimeni că vor fi și alți invitați, cu atât mai puțin niște persoane care chiar cântă manele, adică m-am trezit în fața faptului împlinit. Am rămas cu un gust amar în urma experiențelor ăstora. Cu toții avem probleme și la orice vârstă, dar la 18 ani e cu atât mai greu. După difuzarea emisiunii (X Factor) am primit o grămadă de acuze și de comentarii rasiste, a fost un fel de cocktail, adică eram și rocker și țigan și ungur (în opinia publică). Se ajunsese în punctul în care mă căutau oameni pe Facebook ca să mă înjure pe chat… Mi-a fost foarte greu. Eu, fiind legat de un contract de exclusivitate, nu aveam voie să spun nimănui ce s-a întâmplat. Am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că nu am nevoie de aprobarea nimănui ca să fiu conștient de valoarea mea. Capacitățile mele nu depind de opinia publică, ea având de multe ori un caracter efemer și infantil. Noi nu ar trebui, în general, să ne identificăm cu opinia publică și eu nu vreau să mai dau socoteală nimănui cu privire la cine sunt și ce fac.

M. M.: Ai mai participa la acest concurs sau la altele similare?

Z. K.: Nu, cel puțin în acest punct al vieții mele nu aș mai participa la genul acesta de concursuri muzicale. Eu am participat și la audiția de la Vocea României, doar că a trebuit să aleg între cele două emisiuni, fiind în aceeași perioadă. Cred că am ales X Factor pentru că îmi era mai la îndemână, eu lucrând acolo.

M. M.: „The Beat” a reprezentat oportunitatea de a te pune în rolul unui pedagog. Cum te-ai simțit în această postură?

Z. K.: A fost super-fain, chiar dacă dificil, pe-alocuri, cu unii elevi. Am avut elevi care nu erau talentați la muzică și atunci a trebuit să fac un efort psihologic (râde).

M. M.: Adică ce făceai într-un astfel de caz?

Z. K.: Încercam să-mi adaptez stilul de a preda și, într-un final, îi aduceam în punctul în care reușeau să cânte. Nu sunt de-acord cu stilul „Ești afon, nu ai ce căuta aici!”, eu reușeam să-i determin să ajungă la un oarecare nivel. Pentru mine această experiență a reprezentat o oportunitate de a evolua pe plan muzical și o provocare. Am avut inclusiv elevi care m-au întrecut (și nu mi-e rușine să afirm asta, dimpotrivă). Eu, în general, încerc să învăț de la muzicienii mai buni decât mine; de exemplu, întotdeauna când am întâlnit un chitarist mai priceput sau care are un stil diferit, am încercat să învăț de la el din punct de vedere tehnic și să facem – îi spun eu – un schimb cultural.

Zoltán Kacsó

sursă foto: arhiva personală

M. M.: Să-nțeleg că tu nu simți o rivalitate atunci când întâlnești alți muzicieni, ci ești, mai degrabă, dornic să înveți de la ei…

Z. K.: Da. Sunt destul de încăpățânat, dacă îmi stârnește interesul o tehnică mai dificilă, pe care nu o „prind” din start, exersez singur până-mi iese. Suntem diferiți, unii învață mai ușor ceva ce alții învață mai greu, dar atâta timp cât reușești, nu contează că ți-a luat mai mult timp, comparativ cu celălalt. Cred că trebuie să găsim metode prin care să facem față luptelor cu noi înșine, nu să fugim de ele. De exemplu, pe mine m-a ajutat să înțeleg că nu sunt în competiție cu nimeni, ceea ce m-a determinat să nu devin un om frustrat.

M. M.: Ce înțelegi prin prostituție muzicală?

Z. K.: Pentru mine prostituția muzicală este a te compromite pe tine pentru a fi plăcut de public și a face bani. Pentru a rămâne relevant în cultura pop, tot timpul va trebui să-ți schimbi „formula”, adică altfel nu reziști. Cam asta e natura industriei muzicale la nivel global, nu doar în România.

M. M:  Cu ce artiști români consacrați ți-ar plăcea să colaborezi dacă ai avea ocazia și de ce?

Z. K.: Dacă aș colabora cu cineva, ar trebui să rezonez cu acel artist inclusiv la nivel uman, nu doar din perspectivă muzicală, așa că nu, nu cred că aș colabora cu nimeni, momentan.

M. M.: Ce părere ai despre persoanele care-și doresc cu ardoare să fie populare? Este obsesia popularității un capriciu adolescentin sau, mai degrabă, are legătură cu personalitatea?

Z. K.: Cu toții avem nevoia de a fi atestați, iar persoanele care afirmă că afișează un anumit look/ machiaj/ coafură doar pentru sine, se mint în primul rând pe ei înșiși. Eu, de exemplu, nu ies dezbrăcat pe stradă (deși poate că mi-ar fi mai comod așa) pentru că mă oglindesc într-o societate; tot ceea ce alegem să facem are anumite consecințe. Dacă discutăm despre mass-media, e tragic să-ți formezi identitatea după cerințele unei surse nisipoase. Identitatea mea religioasă este legată de Dumnezeu, ceea ce mă ajută să fiu constant în deciziile pe care le iau și să nu am nici o îndoială în legătură cu ceea ce sunt, indiferent ce s-ar specula despre mine. Să-ți dorești să fii popular/ cunoscut cu orice preț poate fi foarte periculos, distructiv și se poate transforma într-o obsesie tâmpită.

M. M.: Obsesia popularității e autodistructivă, până la urmă, nu?

Z. K.: Da, și asta pot să-ți confirme, indirect, o grămadă de artiști care s-au sinucis, cum ar fi Kurt Cobain sau Amy Winehouse. Ei au ajuns în „vârf” și au realizat că nu-i mai așteaptă nimic, că nu mai au unde să urce. Cam ăsta e mersul lucrurilor: ajungi sus, apoi cobori, e destul de simplu. Piesa Madonnei, Material Girl e chiar reprezentativă aici… Teoretic, sunt două categorii mari de oameni: spiritualiștii și materialiștii. Unii se bucură de viață într-un sens mai platonic, preferă să viziteze muzee sau să participe la diverse evenimente culturale și cred în existența sufletului. Toți avem nevoi primare, dar sufletul se hrănește altfel; materialiștii, pe de altă parte, nu sunt mulțumiți niciodată și unii dintre ei se sinucid tocmai pentru că nu și-au hrănit niciodată sufletul, pe care ego-ul nu-l poate alimenta. Obsesia popularității e în strânsă legătură cu educația persoanei respective, adică toți vrem să fim populari dacă așa am fost crescuți de părinți.

M. M.: Observ că există tendința ca tinerii care cântă să se apuce de vlogging și ca vloggerii să se apuce de muzică… Care este părerea ta în privința acestui „fenomen”?

Z. K.: Pe ei îi interesează să fie charismatici, adică plăcuți de oameni. Mizează pe asta pentru că vloggerii, de exemplu, nu au pregătire muzicală (cel puțin nu majoritatea). Muzica pe care oamenii o îndrăgesc e muzica la care sunt expuși, care le este repetată și cei mai mulți vloggeri/ cântăreți asta vor să le ofere. De cele mai multe ori, totul se reduce la o bază armonică de 4-5 acorduri pentru că muzica are un caracter repetitiv. De exemplu, mie nu mi-au plăcut niciodată anumite trupe mai vechi pentru că nu am crescut cu ele, în schimb persoanele de peste 40 de ani care au crescut cu muzica asta sau copiii lor, care au crescut ascultând acea muzică, au dezvoltat un atașament deosebit pentru ea. Aici ne întoarcem la problema popularității…. cei care fac vlogging și-au dat seama că, în muzică, fanii unui cântăreț îl apreciază nu doar din punct de vedere muzical, ci și pentru ceea ce transmite, așa că s-au gândit să facă bani pe acest principiu. Cântăreții se mențin prin videoblog-uri ca persoane publice pentru că ăsta e trend-ul, iar noi suntem o societate consumeristă. Noi doi nu avem neapărat o opinie general-relevantă din acest punct de vedere pentru că tu și eu am fost outsideri în liceu și ne-am creat o filosofie de viață diferită, comparativ cu majoritatea; adică, noi am mers împotriva curentului, cumva, dar mulți oameni nu fac asta, cam din același motiv se iau tinerii după trend-uri.

M. M.: Te-ai gândit vreodată să faci vlogging?

Z. K.: Da. M-am gândit de foarte multe ori, dar experiențele traumatice despre care am discutat mai devreme m-au făcut să fiu reticent. De curând am postat două videoclipuri pe YouTube în care prezint un joc care-mi place, din anii ’90. Nu știu în ce măsură o să fie pe placul oamenilor, dar mie mi se pare ok, am făcut ceva care mă reprezintă, indiferent dacă o să aibă succes sau nu. De fapt, am vrut să le arăt tinerilor că există niște jocuri mai inteligente decât Fortnite, adică jocul ăsta chiar mi se pare inteligent și entertaining. Jocurile actuale mi se par chiar foarte prost făcute și pe cele care îmi plac le privesc ca pe un fel de portiță empatică, dincolo de care, dacă treci, chiar poți să înveți chestii bune. Cred că există experiențe „indirecte”, dar care, prin empatie, pot să devină personale. Eu am intrat în zona videoblogging-ului pentru că am vrut să transmit un mesaj folosind limbajul lor (al tinerilor), în speranța că așa va fi receptat mai bine.

M. M.: Mulți youtube-ri din România au tendința de a adopta „trend-uri” din străinătate, cum ar fi acceptarea unor provocări lansate de abonații lor (de cele mai multe ori la cerere). În ce măsură nu ar trebui să le lipsească simțul penibilului în acest caz?

Z. K.: Este și asta o metodă „disperată” de a răspunde unei audiențe, ceva de genul: „Hei, sunt marioneta voastră și dacă vreți, pot să mă arunc în fața unei mașini pentru like-uri și vizualizări!”. După cum am spus, așa funcționează industria asta: vloggerii vor să rezoneze cu urmăritorii prin expunere, chiar dacă se pun în situații vulnerabile. E ca un fel de prostituție, ei nu prea au simțul penibilului.

M. M.: Ce vloggeri români urmărești și de ce îți plac?

Z. K.: Îmi place Valentin Dobrogeanu, cu vlogg-ul lui, Rezumatul zilei. Mi se pare că se străduiește să nu fie răutăcios gratuit și are glume inteligente. Mi se pare un om real, asumat, cu care eu rezonez. Cred că e cu picioarele pe pământ și nu l-a interesat să dea explicații oamenilor, motiv pentru care și-a închis secțiunea de comentarii. Cu toate că a luat decizia asta, noi încă îl urmărim și nu postează nici măcar pe Instagram foarte des, așa cum nici eu nu o fac.

M. M.: Îți amintești când ni se spunea la orele de actorie că dacă vom urma această profesie, va trebui s-o punem întotdeauna pe primul plan? Ei bine, am înțeles că acest principiu este valabil inclusiv în cazul domeniului muzical, cel puțin din perspectiva unor cântăreți. Mă interesează să știu care este părerea ta.

Z. K.: Oarecum da, e important să pui cariera muzicală pe primul plan pentru că reprezintă punctul tău de interes. Pe de altă parte, mie-mi place să fac mai multe lucruri: îmi place să pictez, să fac figurine din plastilină, să cânt, să mă joc cu copiii mei, să citesc, îmi place viața de familie; de asta eu nu am excelat în calitate de muzician, efectiv am ales să nu excelez în nimic și a fost o decizie conștientă pentru că eu nu vreau să-mi trăiesc viața axându-mă pe un singur scop, prefer să mă bucur de mai multe lucruri. Eu mi-am întemeiat o familie cu o femeie care mă susține în ceea ce fac. Ideea e că nu aș pune muzica în fața familiei pentru că sunt deja atestat de soția mea, care mă acceptă așa cum sunt și nu am nevoie de părerea lumii, ci de persoana care mă iubește necondiționat și care e alături de mine.

M. M.: Ce i-ai sfătui pe tinerii care-și doresc o carieră în muzică?

Z. K.: Le recomand tuturor tinerilor care vor să devină muzicieni să stea în anturaje de muzicieni pentru că astfel vor vedea/ auzi niște tehnici și le vor înțelege mai bine… nu poți să faci muzică dacă nu ești expus la muzică. Eu am tras concluzia că trebuie să satisfaci niște nevoi ale societății pentru a face carieră muzicală și cred că poți să reușești dacă nu te bazezi pe faptul că muzica va reprezenta un venit pentru tine. Dacă ești un artist adevărat și cânți ceea ce te reprezintă, o să-ți găsești o audiență, dar mică. E posibil să faci bani din artă, dar doar dacă ai noroc și cazurile sunt foarte puține, nimeni și nimic nu-ți garantează succesul. Îi sfătuiesc să fie perseverenți și să nu se compromită, dar în același timp să nu aibă așteptări financiare… Dacă vor să facă artă, să facă artă, dacă vor să facă pop, asta presupune un total alt traseu, plin de sacrificii și compromisuri teribile. Totuși, nici măcar traseul ăsta nu-ți garantează succesul, de asta e bine să nu ai așteptări, dacă nu vrei să fii dezamăgit.

Clipul următor nu a fost regizat, reprezintă momente reale și importante din viața lui Zolly, respectiv logodna și nunta cu soția lui, Mihaela, căreia îi este dedicată melodia. Dacă vreți să vedeți toate videoclipurile de pe canalul lui Zolly, dați click și abonați-vă!

Citește și Multiculturalism și Babilonie – societatea, încotro?