În comedia O scrisoare pierdută (1883), Caragiale este o dată în plus magistral în construcția personajelor feminine: Zoe Trahanache (Joițica), nevasta lui Pristanda şi nevasta persoanei însemnate (amanta becherului).

Zoe Trahanache – despre care s‐a scris că e mai aproape de Emma Bovary decât de Fedra (Gelu Negrea, op.cit., p. 213), că este o cochetă şi o adulterină (P. Constantinescu, op.cit., p. 131) sau o domina bona, idolul bărbaților (G. Călinescu, op.cit.,p.385) – este un personaj feminin de o forță, abilitate şi intuiție deosebite, dar, mai mult decât atât – este personajul care îşi revendică şi o latură adeseori considerată a fi apanajul virilității, al masculinității – un exacerbat simț al onoarei. Toate acestea o situează de îndată între personajele de tipul femeii‐bărbate din opera literară a lui Ion Luca Caragiale. Zoe catalizează, dinamizează şi cooordonează acțiunea piesei – de la pierderea scrisorii şi până la încercările de a o recupera, prin cumpărarea ei de la şantajist (Cațavencu) sau prin imixtiuni în politica județului, a guvernului (dacă e nevoie). Este un personaj, asemeni Vetei şi Ziței, din O noapte furtunoasă, înzestrat cu o energie care declanşează conflictul şi apoi, răstoarnă situația dramatică în propriul său interes.

Această femeie‐bărbată (şi nu femeie‐bărbat!) are un farmec aparte, o feminitate (nimic paradoxal aici!) debordantă şi, deopotrivă, inefabilă, misterioasă, incitantă, de un rafinament aproape imposibil de găsit în construcția altui personaj feminin din întreaga operă literară a lui Ion Luca Caragiale. Este femeie, prin înfățişare, iar apelativul de bărbată e determinat de forța se interioară, de personalitatea sa puternică, abilă, capabilă de a lupta cu orice arme (lacrimi, rugăminți, intrigi, negocieri, şantaj etc) pentru a‐şi apăra onoarea şi poziția în societate. Ea procedează ca un om politc, ca un bărbat, atipic pentru o femeie care pare excesiv preocupată de confortul ei personal – sentimental, social, familial, financiar etc. Felul în care îşi duce lupta cu toate prejudecățile sociale este tipic şi ideal masculin. Dar, nu îşi pierde feminitatea şi aceasta este una dintre cele mai importante calități ale acestui personaj. De aceea, Zoe este un reper tipologic în teatrul lui Ion Luca Caragiale.

Zoe ar fi putut avea orice profesie (care conferă un statut social privilegiat) tipic masculină la acea vreme (unele, acceptate formal – dar, prohibite în fapt şi acum, datorită mentalului colectiv!). Ar fi putut fi un abil politician sau un priceput diplomat (mărturie stă modul în care alege să negocieze cu Cațavencu pentru a obține scrisoarea), un înalt funcționar public din administrația locală (atentă la toate amănuntele legate de distribuirea şi utilizarea fondurilor publice – numărarea steagurilor, întreținerea şi exploatarea, în înteres propriu, a unei trainice relații de amiciție cu slugarnicul Pristanda – reprezentantul ordinii publice etc.), un versat avocat pledant (discuțiile cu Tipătescu despre efectele dezastruase ale pierderii scrisorii şi ale posibilei sale publicări într‐un ziar local) etc.

Zoe ar fi putut fi, pe de altă parte, o minunată, complexă actriță (frumoasă, tânără, trăindu‐şi emoțiile cu naturalețe, dar, mascându‐le, când n‐o avantajează, exhibându‐le apoi, când devine necesar!), dar nu o militantă pentru emanciparea femeii şi nici – o vajnică feministă. Şi aceasta – datorită unui egoism (bine temperat!) şi a unui orgoliu de femeie cultivată, provenită din înalta societate, în adevăratul sens al cuvântului. Zoe pare a fi o alienată în lumea orăşelului de provincie, eşuată (probabil, din motive pecuniare – faliment, ruină etc.) în căsnicia cu Trahanache (un văduv, în etate, onorabil şi şiret, un provincial înstărit şi bine văzut în societate). Joițica are şi ea, aşadar, ca motor al acțiunilor ei, o frustrare, bine mascată (un complex al feminității asupra căruia vom insista în capitolul Concluzii generale).

Zoe nu face parte nici din categoria parvenitelor, şi nici din aceeea a semi‐doctelor, a snoabelor, a madamelor. Este, probabil, una din cele două‐trei doamne care populează opera literară a lui Ion Luca Caragiale (Fifina, Grațiella…), dar singura femeie‐bărbată dintre acestea (exceptând‐o pe Efimița, care este femeie‐bărbată datorită calităților de strateg din umbră, dar şi datorită instinctului senzual în extincție!). Şi prenumele – Zoe – o plasează în categoria doamnelor – sobru, scurt, cu neputință de a‐i extrage un diminutiv.

Îi e teamă de gura lumii, dar, într‐o exprimare la modul grossier, se poate spune că e o adulteră (încă din primele luni ale căsniciei cu Trahanache). Cuplul lor matrimonial a devenit, la doar şase luni după căsătorie – triunghi amoros, incluzându‐l pe tânărul şi pătimaşul prefect Tipătescu. Paradoxal este că Zoe îşi trăieşte această viață amoroasă ilicită cu distincție, cu naturalețe, cu toată pasiunea şi, mai ales, cu curaj. Ea ştie că nu se poate împlini ca femeie decât aşa, având confortul financiar asigurat de Trahanache (trai tihnit, elegant, fără pierderea statutului social de femeie din înalta societate, cu care a intrat ea în căsnicie) şi, în acelaşi timp, trăind o dragoste plină de pasiune (inutil s‐o legifereze vreodată pentru că se înscrie într‐o cutumă a societății) cu bărbatul tânăr, cultivat, alienat – ca şi ea – în acest oraş de provincie. Zoe şi Tipătescu sunt doi intruşi într‐o lume în care îşi consumă, clandestin (şi totuşi, bănuiți de toată lumea, eventual exceptându‐l pe Trahanache) şi pătimaş – dragostea şi, odată cu ea, frustrările, eşecurile, inadaptarea, incompatibilitatea cu societatea în mijlocul căreia trăiesc, ba, chiar al cărei destin îl hotărăsc (el – prefect, ea – soția celui mai influent om din oraş).

Zoe este o femeie‐bărbată pentru că, uneori, inconştient, instinctiv, dar, adesea, în deplină cunoştință de cauză, împrumută din trăsăturile de caracter ale unui virtual model masculin şi se comportă ca atare, raportându‐se la anumite valori, cum ar fi: onoarea, mândria. Tot de sorginte masculină e căutarea ei erotică. E dincolo de bovarism, pentru că Zoe are o logică a pasiunii, o dorință de a iubi, de a dobândi – odată cu satisfacția erotică – cheia viitoarei sale alegeri, a viitorului pas, a viitorului amor. Împleteşte, pătimaş, iubirea cu puterea în plan social, politic etc. Iubeşte bărbații puternici, în care se regăseşte, prin care îşi exprimă nevoia de putere, se exprimă chiar. Dragostea ei pentru Tipătescu rezistă atâta timp cât el, abandonându‐se acestei iubiri, îi conferă Zoei posibilitatea de a se manifesta liber în opiniile sale şi de a avea puterea, sub toate aspectele, la nevoie – decizia, manipularea şi monitorizarea celorlalți, a urbei întregi.

Pierderea scrisorii e accidentul care creează contextul potrivit pentru exersarea acestor abilități ale Zoei. Ea îşi devoalează excelentele atribute de femeie‐bărbată treptat, dar cu nonşalanță, firesc, natural. Feminitatea nu o părăseşte, însă, niciodată. Ea îşi face loc şi se iveşte, de câte ori este nevoie, cu gingăşie, din amalgamul de onoare, mândrie, egoism, orgoliu şi determinare care o caracterizează pe această femeie‐bărbată (în mod particular). Nu sunt – nici unele, nici altele – atribute exclusive ale vreunui gen, legate definitiv şi definitoriu de apartenența la masculinitate sau feminitate. Mentalul colectiv le raportează astfel, le‐a clasificat, de milenii aşa, turnându‐le în tipare greu de topit şi redimensionat. Sub acest aspect, Zoe, oricât s‐ar dovedi a fi de practică, de abilă, de senzuală, este – mai degrabă – o iluzie de gradul cel mai înalt, pe care ne‐o propune autorul. E o iluzie tulburătoare, de perfectă contopire de Ying şi Yang, găsindu‐şi expresia potrivită în tipul femeii‐bărbate, care nu are (evident!) nimic în comun cu arhetipul androginului. Caragiale foloseşte (într‐o schiță cu pedagogul de şcoală nouă) expresia băietele, cu referire la fete, la eleve. Prin translare, putem vorbi, în cazul Joițichii, de o băiată la maturitate, adică de o bărbată. Tipătescu, de altminteri, nu o îndeamnă a fi bărbat, ci: Zoe, fii bărbată!, adică o femeie mai puternică (o îmbărbătează şi îi transferă – prin acest apelativ – energie şi forță).

Aşadar, sensul prim ar fi de femeie curajoasă, dar contextul în care are loc această încurajare, singularitatea Zoei ca personaj prezent şi activ, implicat în acțiunea dintr‐o lume a bărbaților etc., dezvoltă şi celălalt sens al cuvântului, dându‐i şi o altă semnificație – bărbată, adică asemeni unui bărbat – necesară travestire (nu transformare!) a interiorității (!) pentru a se integra mai uşor în masa masculină care populează piesa, pentru a o înțelege şi a o înfrunta. Ne încumetăm să o considerăm pe Zoe, ca personaj, spionul fortuit al tagmei feminine într‐o castă masculină a politicii şi puterii. Ea luptă să‐şi păstreze onoarea înțelegând că, în lumea în care trăieşte (o lume a bărfei, a manipulării, a puterii, a maşinațiunilor politice etc) numai recuperarea scrisorii îi va conserva dreptul de a avea, în continuare, acces la putere, în toate formele ei. Zoe luptă pentru a păstra aparențele pentru că, în cazul ei, miza e mare – compromiterea ei ar însemna declanşarea dezastrului, i‐ar afecta şi pe cei din jurul ei (nucleul marital, triunghiul) ca într‐un joc de domino, în care, căderea unei cărți atrage căderea consecutivă a celorlalte.

Caracterizările celorlalte personaje, referitoare la Zoe, sunt determinate de latura comportamentală evidentă şi evidențiată de Zoe în relație cu acestea. Astfel, pentru Trahanache, Zoe este simțitoare şi îi e urât singură, pentru Tipătescu (de față cu alții) e glumeață şi nerăbdătoare, fără răutate, dar şi – nebună sau copilă (când amanții sunt singuri). Tipătescu este cel care, dincolo de aparențe, a înțeles că Zoe e mai mult decât atât şi o îndeamnă să fie aşa cum o ştie el – Zoe! fii bărbată…, iar ea îşi recunoaşte slăbiciunea de o clipă şi, implicit, cauza perturbării acestei constante de caracter: Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui Dandanache mi‐au luat toată puterea, mi‐au frânt inima… A! înnebunesc de frică.

Pentru Farfuridi şi alții asemenea lui, Zoe este respectabila doamnă Trahanache, iar femeile ca ea sunt, în viziunea lui – mai ambițioase. Pentru slugarnici precum Pristanda, Zoe va fi întotdeauna coana Joițica. Cațavencu şi Zoe, însă, au o relație cu totul specială. Nu doar datorită şantajului pe care Cațavencu îl exercită asupra femeii, ci şi pentru că între ei se instituie o stare de criză, se declară război, iar din această luptă, Zoe iese învingătoare. Premisele nu erau dintre cele favorabile femeii. Cațavencu avea toate atuurile în mână – scrisoarea, ziarul în care să o publice, biletul de amenințare către Zoe şi cel către Trahanache…. şi, totuşi… Pentru Cațavencu, Zoe este doamna Trahanache, mai cuminte ca toți (!), deşi în biletul către Trahanache, induce ideea că soția acestuia e una din damele care nu înțeleg meritele şi calitățile morale ale bărbatului şi respectul […] ce trebuie să‐i poarte.

În celebra scenă a iertării, Zoe îl tratează bărbăteşte pe Cațavencu, îşi dă cuvântul, ca între bărbați de onoare: Nu tremura. Pe parola mea de onoare, eşti scăpat…. Îi pune acestuia, însă, o condiție umilitoare – să prezideze banchetul de instalare a lui Dandanache ca deputat. E momentul în care Zoe se scutură de teamă şi redevine puternică, îşi revine în fire, în firea ei de femeie‐bărbată. Zoe merge până la capăt şi îi promite lui Cațavencu răsplata umilirii acestuia: Fii zelos, asta nu‐i cea din urmă Cameră. Când Cațavencu i se prosternează, în genunchi, rostind nu mai puțin celebrul: Iartă‐mă, Zoe râde (nu cu cinism, dar ca o învingătoare) şi apoi îl tratează cu duritate (nu cu răutate), ca între camarazi: Scoală‐te, eşti bărbat, nu ți‐e ruşine! […] Scoală‐te. În fine, la replica bărbatului: Eşti un înger, Zoe răspunde sec, cu o politețe rece, care‐l trezeşte la realitate: Mulțumesc, eşti prea galant. Pierderea scrisorii şi gândul la tot ce putea atrage acest gest nesăbuit au produs momentul de rătăcire, de slăbiciune al Joițichii şi au determinat comportamentul exacerbat feminin al acestei (cu plânsete, spaime, leşinuri etc). Cu scrisoarea recuperată în mână, Zoe redevine femeia‐bărbată (acel mi‐a trecut marchează revenirea la normal a acestei excepționale femei). Şi‐a înfrânt slăbiciunea şi adversarul (Cațavencu) – redutabil şi mult peste Tipătescu, din destule puncte de vedere. De aceea, gustul victoriei este dulce şi o determină să fie condescendentă şi prevăzătoare, deci bună. Din acest punct, trebuie să meargă mai departe. E un general care a repurtat o victorie pentru care s‐a căznit mult.

Până la urmă, Cetățeanul turmentat, salvatorul ei inocent, are dreptate în privința Zoei – e damă bună, fără pic de malițiozitate. Şi, după cum am argumentat până acum, aparține mai multor categorii tipologice, fiind un personaj complex: femeie‐bărbată – ca primă dominantă, femeie manipulatoare – ca dominantă secundară şi nevastă infidelă – dominantă terțiară.

Nevasta lui Pristanda e un personaj absent, despre care aflăm prin intermediul lui Pristanda. Caracterizarea ei este indirectă, prin rememorarea (de către Pristanda), a unor cuvinte pe care aceasta le‐a rostit în diferite împrejurări, acasă: Mai roagă‐te şi tu de domnul prefect să‐ți mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!… […] Dezbracă‐te, Ghiță, şi te culcă – şi – Ghiță, Ghiță, pupă‐l în bot şi‐i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând….

Portretul acestei femei, deşi schițat, oferă câteva coordonate pe care să construim tipul de personaj căruia îi aparține. Asfel, biata nevastă cu care Ghiță Pristanda are nouă copii, e o femeie simplă, poate chiar provenită din mediul rural, o leliță, cum le mai numeşte Caragiale pe aceste femei de extracție umilă, dar, de o onestitate firească. S‐a născut săracă şi îşi duce traiul în condiții precare. Pristanda, polițaiul, se tot plânge de renumerație mică, după buget, acesta fiind şi principalul motiv al compromisurilor pe care le face cu puterea, cu reprezentanții puterii politice şi administrative din județ.

Nevasta lui Pristanda îl îndeamnă pe acesta, în spiritul femeii de la țară, plină de griji şi cu spaima continuă a zilei de mâine – în care nu ştie dacă va avea asigurat strictul necesar – mâncarea copiilor, căldura, apa etc. – să fie umil, obedient, slugarnic, oricât de umilitor ar fi, pentru că sătulul nu crede la ăl flămând. Există, în aceste sfaturi, un dram de înțelepciune populară, o înțelepțire pe care i‐o dă acestei femei – sărăcia, necazul, umilința continuă. Iar Pristanda îi dă dreptate şi face întocmai cum îl sfătuieşte femeia. Aceasta pare „zidită” în mediul, spațiul familial, care devine unicul ei univers, unde îşi duce lupta zilnică, de supraviețuire, îngrijind de cei nouă copii şi de bărbatul ei (când acesta vine obosit de la lucru), iar abia la urmă – de ea.

Nevasta lui Pristanda este înzestrată – cu toate acestea – cu energia necesară pentru a determina schimbarea stării de fapt. Acest personaj feminin asigură imboldul catalizator şi permanentul sprijin moral pentru Pristanda în acțiunile sale de zi cu zi, dinafara casei, din mediul social. Acțiunile sale îşi au motivația şi originile în condițiile precare de trai, în disperarea pecuniară de zi cu zi (şi, de aceea, sunt privite cu condescendență). Pristanda nu devine antipatic celorlalte personaje şi nici cititorului. El pare direcționat, controlat, ghidat de cineva: de Zoe, de Tipătescu şi – în cea mai mare măsură – de nevastă (care e permanent prezentă, prin vorbele sale, în mintea bărbatului, motivându‐l).

Tipologic, nevasta lui Pristanda se înscrie în rândul lelițelor sărmane, al nevestelor încărcate de griji (de aceeea, nici nu are nume, ca orice personaj categorial). Aparține unui prototip, unui tipar imuabil – femeia, nevasta umilă. Reprezintă o categorie socială, aşa cum Ionescu sau Popescu, prin numele lor comune, nu fac decât să reprezinte o categorie pauperă, nu o individualitate. Dar, dincolo de acestea, nevasta lui Pristanda este, asemeni multor personaje feminine din teatrul lui Ion Luca Caragiale, o energie care motivează acțiunea altui personaj (soțul ei, în acest caz).

Nevasta persoanei însemnate este un personaj deosebit de interesant, din cel puțin patru puncte de vedere: este dublul Zoei, ca exemplu de destin (soție din înalta societate, amantă, ajunsă într‐o situație dificilă din cauza pierderii unei scrisori compromițătoare pentru şi despre viața intimă), este un personaj absent, despre a cărui poveste aflăm prin intermediul lui Dandanache, este un personaj categorial, denumit prin sintagma nevasta persoanei însemnate şi prin aceea de amanta becherului (nu are nume, identitate, dobândind un caracter generic) şi, în fine, are un dublu statut (amantă şi soție).

Personajul este conținut în povestea lui Dandanache despre şantajul politic pe care acest bătrân (aparent ramolit fizic şi psihic) l‐a exercitat sau exersat asupra unui becher (şi el – persoană importantă!) pentru a accede la o funcție politică – deputat. Povestea repetă, până la un punct, întâmplarea nefericită a Zoei – pierderea scrisorii compromițătoare (de amor) şi şantajul.

Personajul nevestei persoanei însemnate este dublul Zoei, în sensul că demonstrează, prin povestea sa de amor, existența unei cutume a triunghiului conjugal în lumea despre care scrie Caragiale. Cele două istorii de amor se pot multiplica la nesfârşit, mai ales în lumea „bună”, de elită, a puterii. Acest personaj fără nume (nevasta persoanei însemnate) reprezintă o categorie – nevasta infidelă, care depăşeşte granițele sociale şi există acolo unde căsătoria se clădeşte pe un pact, pe un compromis, adesea – financiar.

Pe Ioana Blaga o găsiţi şi AICI. 

PERSONAJUL FEMININ ÎN TEATRUL LUI  ION LUCA CARAGIALE

(Extrase din Capitolul III al cărții Frustrare și nesaț. Personajul feminin în teatrul și proza lui Ion Luca Caragiale)