Unde, cum, când și de ce a murit Enescu? 

”A fost singurul muzician român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor și un excepțional profesor de muzică, Enescu e azi pentru lumea întreagă o personalitate uriașă. Numele lui rostit cu venerație în Occident ne-a redat mândria de a fi români. Din păcate, Enescu a părăsit România în 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vieții sale, marcați de boală și de un dureros exil sufletesc, rămân, astăzi, pentru cei mai mulți români, un mister. Unde, cum, când și de ce a murit Enescu?

Viorel Cosma n. , Timișoara – d. , București) a fost un muzicolog, lexicograf, profesor și critic muzical român

Viorel Cosma a pus bazele lexicografiei muzicale moderne în România, realizând – prin cele 9 lexicoane (1965–2006) – cea mai amplă exegeză lexicografică națională din lume. Investigația istorică se întinde pe o perioadă de cinci secole (1500–2000), muzicologul descoperind sute de nume de creatori români care au activat în țară și peste hotare.

Pe lângă acestea, cele 14 volume dedicate lui George Enescu (în română, engleză, rusă, japoneză, bulgară) i-au adus o consacrare internațională.

George Enescu (19 august 1881, Comuna George Enescu – 4 mai 1955, Paris)

Un dialog cu cel mai mare specialist în viața și opera marelui compozitor aduce lumini nebănuite și dureroase asupra ultimilor ani din viața genialului Enescu; în amintirea sa, îl redau așa cum l-am găsit aici:

”- De ce a plecat Enescu din țară? Știa că nu se va mai întoarce?

– Enescu a părăsit România în toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist și începuse să anticipeze dezastrul care va urma. Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă. Și Maruca Cantacuzino (soția lui) fusese sfătuită discret să se retragă, că aristocrația nu e deloc bine văzută de noii veniți la putere. Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei discuții cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Unite. Plecarea din țară a fost pregătită în detaliu, după întoarcerea lui Enescu din turneul ținut în URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de valoare, semn că știa că nu se mai întoarce. A plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, și cu pașaport diplomatic, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanța.

Trebuie să fac aici o paranteză și să spun că Enescu a respins cu îndârjire toată viața lui ideea de a se urca în avion, preferând obositoarele călătorii prin Europa cu trenul. În fine, la plecare, toată lumea a crezut că Enescu și Maruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo să ajungă la Paris, unde el locuia deja de mai multa vreme. Totuși, Enescu s-a dus până în Statele Unite, unde a și rămas trei luni de zile. Dar, fiindcă nu a reușit deloc să se adapteze, și-a făcut iar bagajele și s-a întors definitiv în capitala Franței.

– Ce s-a intamplat cu averile lor dupa plecare?

– După căsătoria lor din 1938, Maruca și Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino, care îi rămăsese Marucăi după moartea soțului ei, Mișu Cantacuzino. Enescu a preferat odăile mai liniștite și mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soția sa ținea celebrele serate muzicale.

Maruca și George Enescu

El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătoreasca cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Draghici, soții Enescu au donat reședinta aceasta luxoasă Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. Erau conștienți că, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Draghici s-a luptat însă foarte mult ca, imediat după donație, s-o transforme în Muzeul Enescu, pentru a o proteja în felul acesta.

Palatul Cantacuzino, Muzeul George Enescu

– Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

– Pentru Enescu, Parisul a fost totuși un exil, un loc în care s-a dus forțat de niște împrejurări. Timpul i s-a scurs dând lecții de vioară și compoziție, ținând conferințe, concertând. Sigur că s-a adaptat la viața franțuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorba. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării și al dorului de patrie.

Prietenii spun că avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase și o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o dată pe an, își invita prietenii. Era o casă mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereții încărcați de tablouri. Avea un Grigorescu, dar și un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese în limba germana, cu cerneala aurie:

„Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat astazi Bach, atât de divin, așa cum îi doresc să fie cântat el, peste o sută de ani”.

Avea și o intendentă franțuzoaică, o femeie extrem de devotată, care îi păstrase în timpul celui de-al doilea război mondial o bună parte din manuscrisele autografe. Din mărturiile care au rămas despre aceste întâlniri, iese la iveală un Enescu jovial și primitor, un om care nu discuta politică niciodată, care spunea bancuri și anecdote, care nu amintea niciodată despre muzica lui, însă vorbea cu o bucurie enormă de muzica românească, în care avea o încredere nestrămutată. A fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, s-ar fi întors, cu siguranță, în țară.

– Când a izbucnit boala lui? Într-o fotografie făcută în Gara din Londra, în 1950, îl vedem deja cocoșat de chinurile spondilozei.

– Încă de la plecarea din țară îl supăra grav coloana vertebrală. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla încovoiat ca un echer, iar când ieșea în oras, se sprijinea adesea de prietenii săi.

În 1950, la Londra, în timpul unui concert, a făcut un accident cerebral și a căzut de pe podium. Cei prezenți i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a închiriat rapid un avion ca să-l ducă la Paris. E singura oara când a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca să-i facă pe ceilalți să înțeleagă ca are încă mintea întreaga, a fluierat temele lucrării lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, într-o clinică unde a fost reanimat.

De atunci, sănătatea lui s-a degradat vizibil, lună de lună, până în iulie 1954, când, în timpul unei lecții, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumătate. Se afla în apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a părăsit însă nici în ultima clipă. Vrând să comunice cu prietenul său devotat care venise în vizită, compozitorul Marcel Mihalovici, i-a scris pe o bucățică de hârtie:

„Mi s-a întâmplat azi. Dădeam o lecție. Am simțit ceva în brațul stâng. Am fugit și m-am întins pe pat. Și iată, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puține prostii”.

– Îl încercau, probabil, și gândurile sumbre ale sfârșitului. Nu a fost tentat să se întoarcă să-și revada țara?

– S-ar fi întors, cu siguranță, dacă ar fi putut. În 1951, Statul român a dorit să-l aducă la Săptămâna Muzicii Românești, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat să patroneze sărbătoarea, dar a solicitat ca Academia Română să reprimească printre membrii înaltului for pe „epurații” Dimitrie Gusti și Constantin Rădulescu Motru, iar Ministerul de Interne să o elibereze din închisoare pe soția compozitorului Mihail Jora. Bineînțeles că aceste lucruri nu s-au întamplat. Să nu uităm că erau anii 50, anii cumpliți ai sovietizării. Prin urmare, Enescu le-a răspuns într-o depeșă foarte politicoasă că, întrucât starea de sănătate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o altă activitate în afara celor pur mentale și că, întrucât e nevoit să petreacă zile întregi nemișcat în pat, îi este absolut imposibil să călătorească spre România.

Paris, iunie 1954

Apoi, nu e de neglijat nici influența Marucăi, care nu a dorit sub nici o forma întoarcerea în Romania comunistă. Mai târziu, chiar înainte de moarte, prin 1954, a primit în vizită o delegație romaneasca. Printre membrii ei se aflau prof. Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea și dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei având chiar misiunea de a-l convinge să se întoarcă în tara. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

– Se rupsese cu totul de România sau mai ținea legătura cu țara?

– Ținea o strânsă corespondență cu maestrul Jora, cu care se și înrudea, de altfel, și cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Drăghici, avocatul lui, devenit între timp și muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din România și pe care, adesea, i le ducea personal la Paris.

– Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de hotel, un amănunt puțin cunoscut, chiar de specialiști. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

– Chiar înaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindcă starea de sănătate i se înrăutățise considerabil, Marcel Mihalovici și cu Yehudi Menuhin au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin și-a asumat toate cheltuielile și s-a ocupat până și de instalarea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat, căci ar fi însemnat să plece acolo fără soția sa.

Mai târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de pensie viageră, știindu-se faptul că nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari căștiguri. Dar și pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuși, fiindcă sănătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bucura de unele avantaje, cum ar fi o infirmieră, mâncare gratuită și altele, Enescu a fost mutat din locuința personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea decât două camere mici și o baie pe care o foloseau și ca bucătărie), într-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei români, care îl luaseră în proprietate, aducându-l la categoria de 4 stele.

Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în apartamentul cu nr. 40, care avea două camere mari, hol și sala de baie. Impresionat de suferința lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispoziție gratuit, i-a asigurat și personal auxiliar, ba, fără știrea lui Enescu, i-a plătit și consultațiile medicului cardiolog. Se spune că infirmiera – româncă – era plătită de însăși Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fără știrea lui. În cameră, prietenii i-au adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut niciodată să cânte. Îi cântau însă aproape toți cei care îl vizitau, ca să-i mai aline suferințele.” Continuare aici

George Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, pe data de 7 mai, la cimitirul „Père Lachaise”, pe aceeași alee cu Georges Bizet.

Pe placa sa scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut Commandeur De La Legion D’Honneur 1881-1955.

Citește și Sir Yehudi Menuhin