Zoe Dumitrescu-Bușulenga: „Să vă fie gândul pe verticală!”

Cea mai înaltă formă de respect pe care o putem arăta unei personalități este să-i citim opera. Iar dacă este prea vastă, cum e cazul Zoei Dumitrescu-Bușulenga (20 august 1920, Bucureşti –  5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț), să-i citim (măcar) confesiunile. Din toate operele Domniei sale, recunosc spăsit, am citit doar câteva, impresionată  de felul în care îl abordase pe Mihai Eminescu, în condițiile în care credeam că nu mai pot exista prea multe moduri inedite de a-i interpreta viața și opera, iar asta cu o sensibilitate și o profunzime cu totul deosebită. Între cei mai mari eminescologi ai noștri, nu doar în idee, în litera, ci și în spiritul celor 4 volume de analiză a creației poetului nostru național și universal, Zoe Dumitrescu-Bușulenga are un loc pe care puțini au reușit să îl concureze. Desigur, știam că este autoarea unor importante volume de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice, memorialistică, despre scriitori, curente, manifestări culturale sau ideologii (Ion Creangă , Surorile Brontë,  Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor , Valori şi echivalenţe umanistice , Sofocle – contemporanul nostru , Eminescu – cultură şi creaţie , Periplu umanistic , Itinerarii prin cultură, Eminescu şi romantismul german, Eminescu. Viaţa – Opera – Cultura, Ştefan Luchian, Muzica şi literatura – am enumerat doar câteva dintre ele.

https://www.fundatiamaicabenedicta.ro

 „Stimată doamnă academician, ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe… Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După parerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară faceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.

Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.

La ce lucraţi acum?

Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaintea sfârşitului. Am început cu Goethe şi Dante.

Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle…

El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.

Aveti mulţi prieteni?

Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legatură cu filologia, cei mai mulți nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini-Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani, aproape că m-am stabilit la Mânastirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu .

Care este relaţia dvs. cu Dumnezeu?

Este o întrebare foarte personală. Pot să vă spun atâta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum ÎL caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţa în atmosfera actuală.

https://www.fundatiamaicabenedicta.ro

De ce?

Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte mo-dele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fi-xată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipa de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă.

Există şi o criză a culturii?

Da. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.

Ce puteti spune despre literatura zilelor noastre? Se mai scrie literatură de calitate în România?

Din fericire, mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi, foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi – D.R. Popescu, Breban, Bălăiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi – totul este fărâmiţat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim.

Susţineţi, deci, că postmodernismul nu e artă?

Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach? Sexul în locul capului.

Ce părere aveţi despre proferarea unor trivialităţi despre care apoi se pretinde că sunt poezie? Consideraţi că aceasta poate fi poezie?

Nu. Eu cred că e expresia unei anomalii – nu ştiu dacă intelectuale. Mă tem că e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau – nu erau nişte tabu-uri, dar există o pudoare. Acum „cuviinţa“, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar. Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu“, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei si bărbaţi. După părerea mea aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmpla cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.

Revenind la poezie, doamnă Buşulenga, aţi putea să ne daţi o definiţie, să ne spuneţi ce este poezia?

Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literatură? Se spune că, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu. Se pare că nu a fost aşa. Am să vă povestesc însă altceva. În octombrie, 1964, în Italia, la Veneţia, marea eminescologă Rosa Del Conte, împreună cu preşedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi au organizat la Veneţia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasă şi românii din diasporă. La sfârşit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi şi Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toată lumea a fost entuziasmată. A rămas stabilit ca a doua zi această scrisoare de propunere să fie redactată şi apoi semnată de toţi participanţii la colocviu. Toată lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însă, când propunerea fusese redactată, Bazil Munteanu s-a ridicat şi a spus: „Eu sunt contra. Nu e cazul să se dea un premiu unui poet care a pactizat cu roşii“. Ne-am despărţit cu cele mai dureroase sentimente. Noi românii nici n-am ştiut să ne facem relaţii. Grecii au ştiut şi au avut o mulţime de premii Nobel. Cioran ar fi putut să primească un Nobel. Şi Mircea Eliade, şi Eugen Ionesco.

De ce şi-au pierdut oamenii dorinţa de a citi?

Pentru că intrăm în zona computerului. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Guttenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.

O ultima întrebare: cine a fost iubirea vieţii dvs., doamna Buşulenga?

Marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu. Bărbatul vieţii mele a fost soţul meu, Apostol Buşulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoştea latina şi greaca. Poate asta m-a şi atras la el. Am fost căsătoriţi 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu. Am dat-o la Catedrala Sfântul Ioan din Suceava, să se aurească obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Văratec.

Încă o întrebare – vă promit că aceasta este chiar ultima: ce înseamnă moartea pentru dvs.?

Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.” (articolul aici)

Și ca să nu rămânem fără răspunsuri la propriile noastre provocări, ce-ar fi să citim cu atenție aceste confesiuni și să încercăm să pătrundem dincolo de înțelesul lor primar? Ce se întâmplă cu lumea de astăzi și cu valorile celei de ieri, pe care, multe, nu le mai regăsim? Cine mai citește astăzi și de ce? Care sunt modelele pe care ni le oferă societatea de azi și de ce direcția în care ne îndreptăm pare tot mai îndepărtată de sufletul și de spiritul nostru? A concepe viața ca frumusețe a trăirii mai ține de vremurile noastre sau „s-a clasicizat”, cu alte cuvinte a devenit vetustă?

Sunt câteva întrebări ivite spontan și pe care le consider legitime. Rămâne însă la altitudinea fiecăruia dintre noi să ne răspundem și apoi, ca să nu fim egoiști, să încercăm să atragem atenția asupra lor.

În Duminica Tomii,

Citiți și despre Mircea Eliade, scriitorul invocat de Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Andra Tischer

Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.