„Nu poate fi dragoste de viață, fără  disperarea de a fi” Albert Camus

Despre poezie, astăzi Anica Andrei – Fraschini

femeia dintâi

mă pot ridica
la doi metri deasupra mea
ca-n acea moarte clinică
să-mi scanez trupul
cu plângerile lui penibile
și să-i dau resetări
în scopul fericirii fără întristare… 
dosesc alarme false
stângăcii repetate
pe o bandă anacronică… 
aflu pentru a en-a oară 
că nu-mi știu limitele
mă întrețin sintetic cu megahertzi 
niciun mesean nu s-ar putea apropia
sunt într-o lume paralelă
și tocmai admir 
din cușca faraday cu clenci de artist 
gambe reîntregite de trup… 
vitrina unor gânduri curbate
de ideea inflației cosmosului
îmi distrage predestinația… 
adun haine foarfece ace ață 
pun deoparte culori pensule
esență de terebentină
apoi mă claustrez în femeia dintâi 
și-mi ridic pavăză din cuvinte…
1 ianuarie 2019

Ne face plăcere să citim poezia cu arhitectură lirică modernă sau clasică,  acele confesiuni ale unor conștiințe poetice vizionare în care ne regăsim sau nu, dar care deschid orizonturi meditative, căci avem o structură mentală imaginativă și analitică, bazată pe observația fină a realităților imediate împletită cu experiența personală, intrăm în rezonanță cu vibrația emoțională a autorului, cu lumea lui atât de asemănătoare cu a noastră, trăim emoții estetice înălțătoare, evoluăm.

     Poemul publicat în 2 ianuarie 2019, „femeia dintâi” , semnat Anica Andrei-Fraschini fascinează prin îmbinarea teoriilor existențialiste cu un fior tragic al ființării, legate subtil, aproape aluziv, sugestiv, dar care deschid perspective de reflecție multiple: omul este o ființă rațională, care își construiește viața prin efort propriu: „mă pot ridica”, „să scanez”, „să dau resetări”, „mă întrețin”, „adun haine”, „pun deoparte”, „mă claustrez”, „ridic pavăză”, toate în ideea unei fericiri „fără întristare”.
    
Ce știm despre „femeia dintâi” la care poemul face trimitere?Avem două variante: știm că prima femeie ar fi fost Lilith, prima soție a lui Adam, sau, într-o altă variantă, ar fi fost sora sa geamănă; ea este cea care a păcătuit și a fost înlăturată ca demon. Știm, de asemenea că adevărata „femeie dintâi”, a fost Eva, cea pe care Dumnezeu a creat-o din coasta lui Adam, mai știm că cei doi, Adam și Eva, au pierdut, prin slăbiciunile lor, darul divin: nemurirea noastră!
    
Există o a treia variantă, „femeia dintâi”?
Poeta, în demersul său cognitiv, centrat pe eul cunoașterii ce-și privește retrospectiv și evaluativ viața, ca obiect al cunoașterii sale, pornește de la o situație imaginară, pe care o percepe mental ca substanță a propriului parcurs existențial : moartea clinică și desprinderea sufletului de trup; este momentul „bilanțului” asupra unei viețuiri imperfecte, cu lamentări și plângeri penibile, de aceea, precum într-un joc pe care-l stăpânește, își propune „resetarea”.
Rațiunea nu este suficientă pentru luminarea destinului, de aceea, pe „o bandă anacronică” „aflu (…) că nu-mi știu limitele” , de aici angoasa existențială și sentimentul iminentei distrugeri ca ființă, a cărei salvare sufletul ar părea că o caută, dincoace sau dincolo de starea clinică …
În perspectiva sfârșitului, omul se înstrăinează de el însuși, este atinsă ideea universurilor paralele în care se regăsește fragmentar, halucinant, și mai departe, simte expandarea cosmosului, „ca o inflație” cu creștere spațială, dar scădere dramatică a „predestinării” sale, a cărui claustrare, să spunem, necesară, în „prima femeie” este percepută prin încercări repetate, ca pictarea și ștergerea repetată, cu „terebentină” a unui tablou, până la obținerea unei variante finale.
   

 Soluția lirică:
Eul liric se ipostaziază, ca soluție a temerilor sale, întrebări sau neputințe, situații de mare impact existențial (moartea posibilă, finalul absolut)  în „femeia dintâi”, în varianta feminității sale celei mai izbutite, de atunci, de la început, când se identifica în imanența modelului arhetipal al Evei, ca femeie puternică, dar cu o latură vulnerabilă acceptată istoric, feminină și grațioasă, luminoasă, dar plină de mister. Cum? Ridicând „pavăză de cuvint”, POEZIA nemuritoare…


În loc de concluzie:


Poeta Anica Andrei – Fraschini își desăvârșește arta poetică prin densitate ideatică, stări de spirit puternice, meditație filozofică despre viață-moarte-nemurire într-un parcurs liric confesiv emoționant, ce o definește ca  poet modern de înalt rafinament.

Un articol semnat de Florica Patan.

Citiți și Emil Brumaru sau Poezia ca destin, de aceeași autoare.