o nouă zi a-nsetării începe
în vreme ce umbre-ntrupate pândesc,
în spatele gratiilor ploii-nciudate,
prizonieri liberi, de vată, ce exersează șpagatul
pe caldarâmul ud până la piele
ca pe-o nevinovată
figură de stil, un fel de acid pe care
nimeni nu pune bază.
mai stăruie și-o flacără mică, cu pieptul pietros,
dansează în două gutui
ca un cui ruginit de amoruri,
tomnaticului Ahile înfipt
tandru-n călcâi.
tu, Sete, mă bântui
și mă seduci iar, chiar de-am fost ieri credulă,
în aur
te tăvălești și mă-ndupleci
cu dinți pârguiți mă gâtui,
mă minți și mă mângâi.
foto tumblr.com
Citește și eos
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
