Deja lumea s-a răsturnat. Inversarea valorilor s-a produs incontestabil. Acum revoluția ar consta într-o reinstaurare a celor de acum câteva secole, iluministe, să zicem.
Mi se pare cel puțin bizar să trebuiască să mă justific de ce mă deranjează să am de-a face cu mostre de nedreptate indiferent de cine săvârșite la adresa cui, dacă cu fapta, vorba sau cu gândul. Acel ”nu o lua personal” care îți e servit pe tavă e o eschivă jalnică, o comoditate prin care, de fapt, interlocutorul te anunță că nu are chef să se confrunte cu nimic problematic și că vrea să îl scutești. Această replică survine, mai nou, cu recurența unui tic verbal. Mai realizează oare cineva aburditatea ei?
Ce mesaj colportează în fond?
E o invitație la alienare. Cineva îmi dă un pumn în față dar să nu o iau personal? Sigur, poate că în mintea lui eu sunt alta, crede despre mine ceva fals, se simte atacat fără motiv, are probleme psihologice și da, sigur că nu ajung să îi port sâmbetele. Dar asta e de la sine înțeles. Nu suntem toți bătuți în cap. O iau exact atât de personal cât mă doare falca. Și? Pentru ce să mă delectez cu acest clișeu? și cu puzderia de note de subsol și de speculații explicative cu care interlocutorul încondeiază biografia imaginară a agresorului?
Nu am de gând să înlocuiesc percepțiile și stările firești care mă încearcă trăind sau redactând verbal un episod real cu divagații și fantasmagorii. Vreau să am reacții directe la fapte.
Din ce în ce interpretarea tinde să se substituie datelor realului.
Să zicem că mă arăt afectată, nu de o directă de dreapta, ci de o mostră de gândire aberantă moralmente. În acest caz e o evidență că nu mai am ce lua personal… Dar tot cu același tic verbal sunt întâmpinată. Dacă nu mi se întâmplă mie, sunt cumva ”obligată” să nu îmi pese. Aceasta este latura grotesc-imbecilă a individualismului și mentalităților concurențiale. Om fi competitori de piață, dar suntem aceeași specie, tovarăși, avem un front întreg de date comune și de trăsături universale, nu suntem întru totul particulari, independenți, autonomi. Și nu, nu există nici măcar în junglă o morală distinctă pentru fiecare.
Nu e voie să jelim condiția umană. Noul sistem de valori nu ne mai permite aceast lux.
În primul rând că e meschin și ipocrit și nedemn să acuzăm un om care a greșit concret cu ceva de ceea ce nu știm despre el. Nu mai suport să aud că, dacă un ins spune o enormitate sau face ceva nesăbuit sau dement, e pentru că e ”frustrat”, ”nefericit”. E tot legea talionului în spatele acestor reacții, un fel de a răspunde mizeriei cu afront. Această atitudine condescendentă infantilizează și e denigratoare pentru că invalidează discernământul moral al vinovatului. Nu e un deloc un mod de a îl privi cu ochi buni, ci o mostră de ostilitate. Cu ochi buni îl privești dacă îi atribui din oficiu calitatea de ființă morală care poate greși.
Ipotetica nefericire nu îl scutește nici de blam, nu justifică faptele (dacă există liber arbitru) și e, în plus, o insultă la adresa lui, o acuzație fără probe, oricum, o prezumție neacoperită de date. Așadar e o aberanție. Una de care ne ciocnim în permanență.
Tentativa iluzorie de ”psihologizare” indulgentă și fals-bonomă a răului e fugă de răspunere a problematizării și confruntării cu el. Bineînțeles că nu iau deloc personal faptul că un ins, în criză de furie, îmi aruncă în față vrute și nevrute sau că am de-a face cu forme de fanatism ideologic sau mai știu eu ce calamitate de gândire. Pentru cei subtili e limpede că această povață ridică suspiciuni la adresa sănătății mintale sau profunzimii și calității umane a celui care depune plângerea, de parcă unica lui problemă ar fi ori alunecarea în mania persecuției ori orgoliul rănit.
Dar într-o lume în care totate valorile sunt menite să slujească Ego-ul sigur că drama cea mai mare e amorul propriu lezat, sigur că e o tragedie doar dacă suntem lezați ”personal”.
În afară de dorința iubitului și de afecțiunea pisicii nu iau absolut nimic personal. Dar la ce mă încălzește asta? Cu ce mă ajută să NU văd cât de abject gândesc, simt și se comportă unii…
Într-o societate în care există premize morale, nu pot apărea asemenea reacții. Faptul că un ins nu a fost iubit nu îl scuză că dă în cap unor nevinovați. N-are nici o logică și nici un sens o astfel de reacție – tampon. Nu e decât un mod de a te deroba făcând pe înțeleptul. Acolo unde, în mentalitățile de fond ale comunității, există concepția că omul are liber arbitru și că merită tras la răspundere pentru faptele lui, inocența sau victimitatea anterioare nu îl scutesc de o vină punctuală.
Psedo-scuzele și speculațiile explicative de fapt caută să absolve nu moral, ci de moralitate individul care se comportă nedemn sau abuziv dacă aceea care e taxată e revolta în fața răului și cel sancționat e revoltatul fie pe motiv că ”tulbură liniștea” sau că și-o tulbură pe a sa, proprie.
Așadar confortul emoțional primează, pe scara valorilor actuale, în fața oricărei obiecții de natură morală sau justițiară. Confortul acesta poate fi plăcere, delectare sau nepăsare la fel de bine. Suferință să nu fie. Iar dacă suferința e dictată de pătimiri egoiste sau de orgolii e mai bine tolerată și cocoloșită (căci oamenii empatizează când se regăsesc în ceva) decât dacă are rădăcini filosofice, dacă e supra-personală.
De asemenea revolta instrumentată ideologic e mai bine primită decât cea care erupe din încălcarea unor imperative categorice.
Revolta/supărarea/ afectarea unui om moral au de-a face, de regulă, cu un fapt obiectiv: cineva abuzeză pe altcineva. Poate fi victimă el sau altul. Cineva terfelește propria condiție umană încercând să înjosească pe altul. Sunt lucruri supărătoare. Putem suferi și altfel decât dacă suntem direct vizați, ne consumăm pentru chestiuni care privesc condiția umană sui generis. Orice ființă gânditoare și sensibilă pătimește așa, ce Dumnezeu! E firesc să ne revolte nedreptatea indiferent cine pe cine lezează și de ce. O explicație nu o anulează și nici nu mă încălzește cu nimic că i se întîmplă altuia. Nu există morală subiectivă… Cu ce drept te revolți când ți se întâmplă ție ceva rău, dacă atunci când i se întâmplă altuia închizi ochii? În numele a ce?
A ajuns să fie necesar să ne scuzăm, invocând o formă de interes personal sau de motivație egocentrică, pentru faptul că ne pasă de ceva. Pentru că, dacă nu e personal, e cumva deranjant, impropriu să ne pese. Lipsa noastră de indiferență le tulbură indiferența celor adaptați!
