zăpadă topită
prea timidă și caii fornăie a nerăbdare
acum sau niciodată întinde-ți pe degete
mănușa din piele de căprioară speriată
ți-a aruncat-o destinul
iar tu n-ai făcut decât să înveți
dansul floretei
caii fornăie a nerăbdare
galopul lor va deveni aproape impudic
și venele tahografului vor plesni pare
o restaurare târzie a ordinii lucrurilor
și-atâta sânge-n zăpada topită
foto sursa
de-aș fi lenevit în orbita unui butoi de stejar
printre cuișoare
răbdare
și amare migdale
aș fi atât de catifelată cum numai vălul palatin
al unui zeu ar putea îndura
în bezna de la orele mici, dar setoase… Citește și aș fi atât de catifelată
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
