„Oho, ce-mi arăţi dumneata aici? Doctor în matematică? Autor în revista… internaţional… cum îi zice ăsteia?”
Mi-a întins foaia cu cv-ul peste masă. Cu dispreţ. Mi-era milă de foaia asta. Sonia avusese grijă să-mi treacă pe ea toate studiile şi articolele. A lucrat în faţa calculatorului ore întregi. Ca şi cum mi-ar mai fi folosit la ceva. Spera.
„International Journal of Mathematics. Dar să ştiţi că nu mai activez în domeniu, de aceea am venit…”
„Adică, cum vine asta? Ai dat-o în bară cu matematica ta şi vii la mine să te ţin pe degeaba? Avem nevoie de cineva care să poată ţine şi inventarul, că porcul ăla de contabil este beat mai tot timpul, da’ nu de un doctor în matematică care scrie articole în drăcia aia de revistă internaţională. Ai citit anunţul? Avem nevoie de un muncitor necalificat.”
„L-am citit. Am avut ceva probleme şi am uitat toată matematica. Nu pentru socoteli am venit, chiar dacă am reuşit să reînvăţ numerele. Până la douăzeci. Pot să fac şi câteva adunări.”
*
„Domnule, îţi baţi joc de mine? Cum zici că nu vezi cifrele, când adineauri mi-ai citit şi literele cele mai mici?”
M-au dus mai departe pe coridor să îmi măsoare înălţimea şi greutatea. M-au dezbrăcat. Aveam de aşteptat pe hol. Cu picioarele pe cimentul rece. Nu îmi mai găseam hainele. „Ptiu! Doamne fereşte!” A făcut femeia de serviciu, când m-a văzut cum mă aplecam să verific dacă nu cumva mi-au căzut hainele pe sub scaune. Nu erau acolo. A apărut Sonia în capătul holului. „Christian…” S-a apropiat aproape în fugă. Era gravidă. Începuse să plângă. Asta o urâţea. Îi era milă de mine. Şi mie de ea. Faţa îi îmbătrânise de când rămăsese gravidă. „Uite-le aici! Să întreb dacă ai voie să te îmbraci” A deschis uşa cu timiditate, umilă. Cabinetul a înghiţit-o acolo multă vreme. Vorbea cu ea psihiatrul. M-am aşezat pe un scaun. Cu hainele în poală. Medicul vorbea, ea suspina. Cămaşa – unu, pantalonii – doi, ciorapii – trei, chiloţii – patru. Am vrut să-i spun Soniei că am reuşit să număr. Nu i-am mai spus. A ieşit ca şi cum ar fi fost împinsă de la spate. Plângea şi se ţinea cu mâna de burtă. „Hai acasă!”Am mers să luăm un taxi. Şoferul m-a întrebat unde vrem să ajungem. Nu ştiam. Sonia a răspuns în locul meu, şoferul a dat din cap ca semn că pricepe că eu am fost pacientul de la spitalul de nebuni, a oftat, „atât de tânăr,” probabil că voia să-i lăsăm bacşiş mai mare pentru că este inimos.
Mă bucura că nu trebuie să îl îndrum eu pe şofer la adresa noastră, nici să întreţin o conversaţie chinuită. De fapt, nu a vorbit deloc pe parcursul drumului. M-am afundat pe banchetă, mă uitam pe geamul maşinii, vedeam clădirile, parcă nu mai fusesem nicăieri pe acolo, parcă era alt oraş. Aşezasem mereu „spitalul de nebuni” în afara oraşului. Nici spital nu credeam că este, mai curând un fel de închisoare unde pacienţii nu pleacă niciodată şi nu le sunt puşi plasturi pe rănile alea mai grave ale lor, sunt lăsaţi să sângereze, numai să nu-i atingă pe ceilalţi. Eu plecasem şi mă atingeam de Sonia cu piciorul drept. Oamenii de pe stradă mergeau unii după alţii, aşa îi vedeam din maşină. Erau prea mici pentru a băga de seamă casele şi blocurile de deasupra lor. Când nu se uitau în jos, se priveau unii pe alţii, cum o făceau bărbatul şi femeia de la terasa restaurantului din intersecţie, beau amândoi ceva şi îşi mişcau buzele, nu luau în seamă scrisul luminos de pe uşa restaurantului, roşu, clipea. Ce şi-or fi spus? Eu nu ştiam ce să-i spun Soniei şi ziua era lungă, trecea greu, mi-era ruşine că stau, nu fac nimic, şi nici măcar nu aveam ce să-i spun. Nu mă vedea când pleca să dea meditaţii la franceză. Azi nu pleca. Poate era prea târziu să mai plece şi nu mai era chiar atât de mult de aşteptat până seara.
Când îi era rău, nu mai pleca şi se plângea că nu mai avem bani. Mie şi copilului „de ce-mi faci asta? Mă ţii acasă cu toanele tale, dar dacă nu mănânc, ce te faci?” Acum era doar cu el şi nu ştiam unde să mă duc să-i las singuri. Aveam o singură cameră şi bucătăria, dar dacă mă duceam în bucătărie, s-ar fi gândit că umblu după mâncare şi aş fi amărât-o. Aşa că mă aşezam în fotoliu. Să fac ceva care să-i placă. Luam să citesc o carte de poezii pentru copii. Când Sonia nu era acasă, nu citeam nicio poezie pentru copii. Nimic. Mă întindeam în pat şi stăteam cu ochii în tavan sau mă jucam pe calculator, erau un joc de cărţi, nu îl înţelegeam, şi unul de şah, nici pe ăsta, dar câteodată potriveam cărţile sau piesele de şah sau nu le potriveam şi apărea „the end of the game” cu verde ori cu roşu. Aveam multe cărţi de poezii pentru copii, unele erau şi de colorat, dar nu coloram. Îmi spusese un doctor, nu avea halat alb, că este bine pentru memorie să încerc să învăţ poezii pe de rost. Nu îmi spusese mie, i se adresase Soniei, la fel ca taximetristul, s-a dus imediat la o librărie şi le-a cumpărat pe toate odată. A dat o grămadă de bani pe ele, nu ştiu cât, dar nu am mai avut bani de autobuz, am mers pe jos, mă trăgea de mână să merg mai repede. Atunci nu vorbeam.
Vânzătoarea a vrut să glumească: „De pe acum, nu aşteptaţi să mai crească?” Se uita la burta Soniei. A zâmbit, nu i-a răspuns. „Fără pungă.” Costaseră mult. Mi-a dat cărţile mai târziu, când ne-am îndepărtat de librărie. Se risipiseră banii degeaba. Erau câteva versuri pe fiecare pagină, câteodată găseam pagini fără niciun scris, doar cu desene. Ditamai desenele. M-am ruşinat că poate ea crede că am ajuns chiar ca un copil şi că mă uit la desene, am vrut să-i spun că nu aveam nevoie de desene, dar ştiam că era supărată pentru cheltuiala asta şi m-am prefăcut că mă fascinează şi desenele. „Uite ce caraghios e căţelul ăsta cu osul în gură. Un femur de curcan.” Am amintit de femur, ca ea să-şi dea seama că mi-am amintit de un cuvânt mai greu, de adult. Eu uitasem numai numerele. Mi-a zâmbit şi părea să-i pară rău. Da, nu ar fi vrut să mă uit la desene. Şi când era acasă, luam câte o carte şi citeam în continuu o strofă, de mai multe ori, închideam cartea, îmi spuneam în minte primul vers, nu mi-l aminteam, iar deschideam cartea, iar uitam. „Lasă, gata. Hai să ne uităm la televizor.”
Deschidea televizorul. Pentru mine. Dacă nu stătea la calculator, unde lucra ceva, nu ştiu ce, privea la televizor fără să fie atentă, mi-am dat seama de asta, pentru că uneori îl închidea când se nimerea ca filmele să fie în preajma scenelor hotărâtoare. „E târziu. Să ne culcăm.” Dormeam mai jos decât ea, să-i fac loc pe canapeaua care ne servea drept pat, mai demult, când făceam sex, îi atârna un picior pe covor, acum, cu sarcina, nu mai încăpeam unul lângă celălalt. Mă apropiam cu fruntea de burta ei. Copilul se împingea în mine. Mă simţea. Sonia dormea, respira greu. Nu mai era al ei, dar ce să fi ştiut despre mine copilul ăla, al meu? Cum o fi la el? Mereu timp de somn. Nu are de aşteptat să se facă târziu şi să doarmă, dar toţi zic că aşteaptă să se nască, că e pe drum. Şi tatăl Soniei aşteaptă. Aşa zice el, că aşteaptă să fie bunic. Nu cred că vrea. Bunicii au baston, zâmbesc blând, uneori stupid, mai totdeauna se dau la o parte şi spun poveşti.
Sursă foto: Beata Bieniak
Tatăl Soniei trânteşte uşa la lift când vine la noi, este drept, înalt şi îmbrăcat bine. Nu spune poveşti şi nu se dă la o parte, nici nu se descalţă când intră pe covor. Ştiu că Sonia are grijă de covor să fie curat, eu mă descalţ la uşă, dar nu îi spune nimic tatălui ei. Oricum, nu este aşa murdar pe tălpi, merge mereu cu maşina. „Ia să stăm noi de vorbă ca între bărbaţi.” Mă ia de braţ să mergem în bucătărie. Îi face cu ochiul Soniei, ţine o sticlă de wiskey în mână. A luat-o cu el după aceea. Sonia nu i-a spus că nu am voie să beau. Nu am băut, doar am pus limba în pahar şi m-a ars, adică în cană, că nu aveam decât un singur pahar şi i l-am dat lui. În bucătărie, nu a mai zâmbit. „Tinere, uite cum stă treaba. Îşi dai seama că am făcut un efort să vă cumpărăm casa asta. Bine, n-o fi ea cine ştie ce, dar orişicum, e o casă. Pentru o tânără familie este tocmai bună.” I-am răspuns că da. Era bună şi pentru o bătrână familie, adică şi pentru baba de la apartamentul de lângă noi, avea sprâncenele groase şi negre, era grasă şi îşi cumpărase deja sicriu, aşa auzisem de la un vecin de la parter în primele zile în care ne mutasem acolo.
Se îmbrăca în negru, purta doliu după soţul ei şi îmi zicea deseori în şoaptă, trăgându-mă lângă ea, să-i spun Soniei să nu mai stea aşa mult în baie. Că înţelege că e gravidă, a zis „borţoasă,” dar au şi bătrânii nevoile lor şi că mai sunt şi tinerii ăia de la apartamentul celălalt, băiatul ăla care se pişă, Doamne iartă-mă, mereu pe colac, că vine beat acasă, ca toţi tinerii din ziua de azi. El era studentul care locuia cu iubita lui, iar cu ei şi cu baba împărţeam aceeaşi baie. Mai erau şi alţii la etajul ăla, ultimul, cu ferestre în jurul curţii interioare pătrate, dar trebuie să fi avut alte băi comune sau băi personale. Nu-i ştiam pe toţi, dar îi auzeam pe mulţi, se făcea ecou mare din cauza curţii anterioare, să vezi ce gălăgie va face copilul când are să înceapă să plângă, îmi va răzbuna ruşinea simţită la început, când făceam sex cu Sonia şi în acelaşi timp gemea o vecină de la un apartament de alături.
Am vrut să scap cu o glumă, am zis că dragostea pluteşte în aer în preajma noastră, dar aia ţipa „fute-mă, fute-mă.” O fi făcut un efort să ne cumpere casa. „Eu am nişte principii, când ajungi la o vârstă, te lupţi de unul singur să-ţi susţii familia. Nici mie nu mi-a fost uşor când eram tânăr. Taică-miu, Dumnezeu să-l ierte, mereu îmi zicea că…” A vorbit mai mult despre tatăl lui, până când s-a uitat la ceasul cu brăţară argintie, nu avea păr pe mână, nici pe faţă.
„Înţeleg că dumneata ai avut problema aia, dar sunt atâţia cu probleme care pun osul la treabă, orbii fac perii, piticii se duc la circ…” „Cum nimeresc să pună pămătuful în perie?” „Dracu’ să-i ia, pe orbeşte, dar trebuie şi tu să lucrezi pe undeva, că gata, tai robinetul, vei fi tată de copil, ce naiba’!” Nu i-am spus că nu aş fi putut fi tată şi să nu am copil, deja se enervase, sau se prefăcea că se enervase, că a zâmbit când a intrat la Sonia în cameră, a tras-o deoparte când dădea să iasă, i-a dat nişte bani. Sonia i-a aruncat pe masă şi a plâns. Nu s-a atins de ei până a doua zi.
