În această viață

Mă trezesc din somn în continuare, în fiecare zi, indispus

gândesc negativ, îmi amintesc

numai de lucruri rele, deplorabile, cât crezi că am să pot

să mai rezist? Ai să poți să mai reziști, nu

scapi așa ușor, tu trebuie să

mori după mine și eu am de gând să trăiesc, ăhă, să mănânc

din pensie cât am muncit, scrie în carte… Cel

mai bine e de cei care nu-și bat

capul cu ei înșiși atât și se bucură că-i mai ține Cel de sus

pe aici. Că-s o lumină veche. Consideră

și tu că ești în vizită

particulară în această viață pe planeta Pământ, țara

România, localitatea Agigea. Iar începi?

 

Stau pe malul mării și ascultă zgomotul pietricelelor 

rostogolite de valuri pe plajă, lovite

unele de altele când cu violență, când lin: nu-ți spune

nimic profund nici acest zgomot fin,

aparte? Marea face vrăji… Ascultă! Privește… Ce

contează?

Nu contează nimic pe lumea asta. Ar trebui

instalat aici un indicator uriaș îndreptat spre mare cu:

„Către o fundătură”. Tot la lecturi ai

rămas… Nu înțelegi? Nu suntem altceva decât manifestări

ale minții noastre. Iar faci pe deșteptul.

(din volumul „Efecte 2.0”, Editura Tracus Arte, București, 2017)

L-am întâlnit pe Liviu Ioan Stoiciu la Muzeul Literaturii Române, în toamna lui 2017, venisem la București cu elevii mei de liceu. Era ziua domniei-sale de a prezenta Muzeul vizitatorilor, însoțit de poetul Ioan Es Pop. Impresia de atunci? N-am reușit niciunii, profesori și elevi, să privim prea mult exponatele, pentru că am fost acaparați definitiv de felul în care LIS (cum e cunoscut în lumea literară) ne-a plimbat prin istoria literaturii de-a lungul și de-a latul ființei ei, devenită dintr-o dată maleabilă în discursul dânsului. Mi-am dat seama că orele pe care le țineam în buchia cărții erau nimic mai mult decât o îndepărtare a elevilor de substanța însăși a artei literare, că ei aveau nevoie de acea atingere umană a spiritului creator care stăruie mereu în apropierea scriitorilor. În fața unui scriitor aievea, au avut revelația că, spuneau ei cu umor, toți ceilalți pe care îi studiem au fost și ei aidoma, niște oameni vii, cu pasiunile lor, cu obsesiile, cu traumele lor sufletești, cu amintiri vii și plăceri neostoite… Adevărata lecție de literatură, pe viață, s-a consumat în cele aproape două-trei ore din incinta MNLR.

Mai apoi, am primit cu autograf volumul „Efecte 2.0”, din care am transcris poezia „În această viață”, pe care am găsit-o sugestivă pentru evenimentul recent: decernarea  Premiului Opera Omnia Mihai Eminescu pentru anul 2018! Am înțeles atunci că poezia mai are o șansă și că mai există criterii estetice solide în atribuirea distincțiilor literare, desigur, m-am bucurat enorm și îl felicit din tot sufletul, împreună cu întreg colectivul redacției Bel-Esprit!

Voi spune în cuvinte simple, umane, așa cum ne-a prezentat și Dânsul viața Muzeului, însuflețind fiecare epocă și fiecare carte:  pentru poezia lui trăită la firul emoției, în care descoperim viața de dincolo de concretul prozei existențiale, cu luminile și umbrele ei trecătoare, cu fulgurațiile trecutului care luminează sporadic prezentul, provocând revelații, cu înțelegerea adevărurilor ei ascunse, și nu în ultimul rând, pentru calitatea discursului său poetic, respirând prin toți porii sinceritate și autenticitate a trăirii.

Pentru toate acestea și pentru modestia sa nedisimulată, FELICITĂRI și gândul nostru bun! Cât despre versul „Nu contează nimic în lumea asta”, departe de noi sensul lui, atâta timp cât vă citim.

Citiți și Cosmin Leucuța – Tânărul prozator al anului 2018