din bateria ce-alimentează, uneori,
timpul
se scurg electronii golași ca niște câini transparenți fără zgardă
și undeva, de-atâta iubit,
se-mprimăvărează un ceas uituc cu limbi pofticioase
de carbon și siliciu.
codobatură de cristal, secunda zgrepțăne-n aer
gesturi ce încă seduc
dulcea copilă bastardă
ivită din somnul unui caliciu.
e lumină și liniște-acum,
c-o grațioasă voință te oprești dinainte-mi și spui:
vino cu mine,
să mergem, așadar, mai departe…
foto tumblr.com
Citește și mai este timp
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
