Când îți gâlgâie-n piept tortura respingerii trădătoare, strunele sufletești ți se acordează cu cele ale pasionalului învolburat, un Eminescu până-n măduvă, dar mai puțin cunoscut, într-o emoție și strigăt de durere, declarație de dragoste, frustrare și reproș – Cum ai putut …

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele?

Cum le-ai menit pe toate rău,
De s’au ales deșerte?
Dar care–i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ,
Căci el pe toți ne-adună,
S’o stinge dor și jurământ,
Cu viețile ‘mpreună,

Ci ‘n lungul negrei vecinicii
Cântarea-mi se va naște,
Ce numai tu n’ ai vrut să știi
O lume va cunoaște.

În mintea vremilor ce vin
Va răsări cuvântu-mi,
Cu ‘ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.

Și-n versul meu ce va trăi
Infamă apăre–vei,
Cum n’ a fost alta, nici va fi
În neamu ‘ntreg al Evei.

Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă – Mircea Eliade