E suficient să treci cu privirea peste biografia lui Radu Paraschivescu de pe coperta romanului „Fluturele negru” ca să te lămurești repede că este vorba despre un scriitor care „trăiește în Balta Albă dar se visează la Roma” și care „a scris despre nesimțiți” – printre care și Caravaggio. Deși cele câteva cuvinte de pe coperta scriitorului ne duc cu gândul la autorul ironic și charmant al cărților despre România erorilor cotidiene, de data aceasta Radu Paraschivescu se detașează de tot ceea ce presupune degringolada contemporaneității și ne seduce cu un roman care (cu sau fără voia lui) îi va lega numele în permanență de capriciosul și genialul Caravaggio. De altfel – și se impune această paranteză – este absolut admirabilă maniera în care Radu Paraschivescu reușește printr-o mișcare proprie – care face parte din personalitatea lui – să treacă (așa, cu o lejeritate demnă de aplauze la scenă deschisă!) de la stilul gazetăresc, la cronică sportivă, la roman, la traducere, la speculație sceptică sau interogații cotidiene, dovedind în fiecare stil publicistic o excelență literară proprie.

Revenind, de această dată, avem în față o ediție revizuită a unui roman publicat cu câțiva ani în urmă – „Fluturele negru” (Humanitas, 2019) –  care reprezintă o poveste de o virtuozitate stilistică aparte, în care autorul alternează pasajele narative cu monologuri sau descrieri, în care frazarea amplă, construită meticulos, cu multe incidente este urmată de intervenții scurte, incisive, percutante, iar rezultatul este o construcție amplă, rafinată. Avem în față un roman documentat, autenticitatea scriiturii, felul grațios în care autorul îl plimbă pe cititor pe străzile și în semiobscuritatea Romei, veridicitatea și parfumul de epocă sunt probabil strâns legate de afinitatea personală față de Roma, scriitorul afirmând într-un interviu că a parcurs – alături de mulți kilometri prin acest oraș și vizite prelungite la muzee – tratatul despre pictură a lui Cenino Cenini (și aici Radu Paraschivescu dă dovadă de subtilitate și mult rafinament în interpretarea picturilor baroce) și câteva biografii referitoare la Caravaggio. Firește, nu poți scrie astfel despre Caravaggio decât dacă personajul te intrigă, te fascinează și te provoacă în egală măsură și dacă a existat cândva și un coup de foudre personal, o experiență proprie și directă față de tablourile sale.

De ce un roman despre Caravaggio? – pentru că pictorul seduce, fascinează și mai ales pentru că scriitorul a avut talentul, forța și anvergura culturală necesare de a-l recrea, de a-l dărui cititorului. Dar, atenție – ne menționează cu cochetărie autorul –  este un „Caravaggio al meu”. În fond, cine este acest Caravaggio, ale cărui veșminte „miroseau a sudoare, a vin trezit și a uleiuri amestecate” „sclavul năzuințelor și pajul slavei”? – nici mai mult nici mai puțin decât unul dintre genialii vremii lui, pe care „unii îl îngropau în blesteme, alții îl iubeau. Unii îl credeau unealta diavolului, alții vedeau în el primul pictor adevărat după Tițian”  și care era „slobod la gură, obraznic, jegos, bețiv, fanfaron și iute la mânie. Nu exista oglindă pe lângă care să treacă fără să se cerceteze, chit că nu avea mare lucru de văzut. Nu era curvă pe care să nu și-o fi adus în culcuș. Nu era pictor față de care să nu se creadă mai bun.” Și, nu în ultimul rând, pictorul rebel și talentat care aduce sacrul din stradă, de pe fețele oamenilor –„le-am ținut minte chipurile și le-am refăcut când a venit vremea” simpli – și îl propune în scene traversate de cea mai profundă spiritualitate, neintenționând nicio clipă să desconsidere umanitatea din fiecare.

Așadar avem în față un roman fermecător despre o Romă a sfârșitului de secol al XVI-lea și început de secol XVII, iar această Roma este în sine un personaj. Este decadentă, barocă, pe alocuri burlescă și în același timp un spațiu în care se luptă conservatorismul cu noul, în care conviețuiesc cei veniți pentru căpătuială alături de puternicii vremii, dar care nu încetează, indiferent de perspectiva din care este privit, să fascineze deopotrivă privitorul. „Roma copiilor dezbrăcați  pe malul Tibrului și-a curvelor adunate de Paul al V-lea în biserici. Roma urzitorilor răuvoitori și-a poeților flămânzi. Roma hoților, pungașilor și actorașilor cu buze femeiești. Roma cârciumilor, palatelor și grădinilor. Roma piețelor strălucind în crucea zilei. Roma omorurilor din iubire și a bocitoarelor despletite.”

Romanul este în același timp și o uluitoare alegorie a căutării, a artistului care vrea să treacă dincolo de limitele omenești pentru a reda invizibilul lucrurilor vizibile, pe care le simte, le intuiește grație genialității sale, ba chiar încearcă să și le explice, iar întregul construct interior al romanului se articulează pe două planuri. Avem, pe de o parte, un plan al narativului, al Romei de altădată și al picanteriilor care se petrec cu mai bine de patru secole în urmă, al relațiilor dintre personaje (din care nu lipsește nici o poveste de iubire cu Lide cea cu „chip de înger căzut” dar care are un secret terifiant), al ludicului, al tragicului  și al omenescului cantonat în frământările sale cotidiene, iar pe de altă parte, un plan intim, confesiv, creionat de scrisorile pe care Michelangelo Merisi da Caravaggio i le trimite maestrului său, iar această voce interioară a sa transpusă în manieră epistolară, este metadiscursul care dublează cotidianul, istoria/ viziunea lui contrară canoanelor bisericii catolice.

Caravaggio ca personaj este un amestec impresionant de onestitate (față de actul picturii, față de culori – pe care și le pregătește singur –  și față sine însuși în primul rând!) și de rebeliune, de conflictual dus la limită uneori. Dar dincolo de charmul său care nu poate fi pus sub semnul îndoielii, este un damnat plin de angoase, de îndoieli și un revoltat față de canoanele artistice ale manierismului epocii. Primește uneori comenzi și deși în aparență unii sunt în contradicție cu stilul lui de a picta, se arată interesați de includerea operelor sale în propriile colecții. Este într-un fel tributar până la obsesie de patosului emoțional pe care îl generează Roma – acest oraș al invidiei (creuzet al urii, al asasinatelor și al intrigilor), dar deopotrivă al strălucirii.

Din osatura interioară a romanului nu lipsesc nici imaginile de o tulburătoare sensibilitate „După ce se sătura de râs pleca mai departe, mușcând din mărul încălzit la sân și lăsând câte-un strop de zeamă să i se prelingă pe cămașa flendurită. Copilăria era a lui, grijile, ale altora”, nici scenele de un erotism rafinat sau decadent, dar nici drama – în accepțiunea ei care alunecă adesea spre tragic.

Caravaggio nu este un conservator, nu este un tradiționalist în sensul cel mai propriu al termenului nici în pictură, nici în viața cotidiană, iar destinul său de genial neadaptat se conturează din acumulări succesive în pagini care îl evacuează discret și sigur către galeria damnaților, către izolare. Scriitorul nu îi acordă niciun fel de menajament, dimpotrivă, fără să îl protejeze și să-i acorde vreo prezumție de nevinovăție tributară fascinației pe care a exercitat-o și asupra acestuia – este onest față de personajul său și îi acordă totala libertate de a se coborî și de a se urca într-o agonie proprie.

Caravaggio blamează cu patos o societate care la rândul ei îl acuză și manifestă fidelitate totală doar față de crezul său artistic, dorindu-și „o poveste a  nopții pe care să o picteze cum știe că nimeni altcineva n-ar fi în stare s-o facă.” Are o fascinație pentru negru – leitmotivul romanului, acel fluture Acherontia care apare în viziunile sale – „negru, culoarea care le ajută pe celelalte să nu se piardă” pentru că, în fond, „fără întuneric nu știi cum arată lumina”. Cum îi spunea maestrul „vreau negru plin (…) pune mâna și mută întunericul de-acolo pe afurisita asta de pânză”, Caravaggio duce la extrem căutarea sa, din care face un mod de a trăi.  Negrul stă sub semnul iubirii și al morții, dar este și simbolul catalizator care dă posibilitatea de a înțelege pictura sa într-o grilă ce alunecă imperceptibil de la puritate la concupiscență. Este în același timp patos, obsesie, problematizare, interogație filosofică, alunecare către un nou tip de estetică, un negru care vine pe aripile fluturelui pe a cărui „mantie stau semne pe care puțini le-ar putea desluși” și care este „o poveste a nopţii, a distrugerii şi a morţii brodată pe aripile” sale. Iar acest fluture – „Mora un duh al răului plămădit de somn la neamuri slave, la alții înseamnă coșmar, iar ruteni fluture”  care îi populează viziunile îi întărește odată cu trecerea timpului un gând: „Ei, bine, tocmai fiindcă sunt întunericul din miezul incandescenţei, și fiindcă Acheron e fiul lui Helios, țin să las un tablou în care lumea să vadă semnătura unei vieți.”

 

Citiți și Elena – Singurătatea unei regine, de aceeași autoare