„Elena s-a născut la 3 mai 1896 la Atena, ca prințesă a Greciei și Danemarcei, și a fost fiica regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei. Deși a avut o copilărie pe care în biografie o descrie ca fiind de basm, a avut neșansa de a trăi într-un moment istoric în care marile dinastii regale se prăbușeau sub presiunea nazismului sau a comunismului. Mai târziu, dată fiind conjunctura politică, a fost martoră la abdicarea forțată a tatălui, a soțului, a fratelui și a fiului ei. La vârsta de 25 de ani, Elena s-a căsătorit cu principele moștenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea. Căsătoria a avut loc în Atena în martie 1921, iar după două luni prințesa Greciei și-a însoțit alesul în România și s-au stabilit la București.

Curând, a apărut pe lume fiul lor, Mihai. Deși fermecătoare la momentul căsătoriei, descrisă ca fiind o femeie înaltă, distinsă, cu un zâmbet dulce și gropițe în obraji, o „adevărată doamnă” de o mare finețe, cu o siluetă aidoma unei statui antice grecești, tânăra prințesă nu reușește să îi rețină prea mult atenția lui Carol, care s-a dovedit a nu fi visatul soț iubitor. La scurt timp, nefericirea Sittei începe să fie evidentă, cu atât mai mult cu cât în viața personală a lui Carol își face simțită prezența o altă femeie, Elena Lupescu. În pofida dialogului și cu toată înțelegerea de care a dat dovadă, principesa este îndurerată de o căsătorie în care drama s-a jucat încă din primii ani.

În plus, dincolo de conflictele de la Curtea Regală, care din păcate devin publice, Carol părăsește țara alături de noua sa pasiune în 1925 și renunță chiar la tronul României. Scandalul provocat a tulburat profund scena politică internă, iar în urma deciziei de decădere a prințului moștenitor din drepturile succesorale, Mihai a fost desemnat prinț moștenitor.

După comunicatul oficial din 31 decembrie 1925, în care s-a anunțat renunțarea lui Carol la succesiunea la tron, opinia publică s-a solidarizat cu prințesa moștenitoare, căci ea era nu numai soția și mama părăsită, ci și străina care sosise într-o țară pentru a i se dedica și care, după ce timp de patru ani îndurase din devotament o povară umilitoare, a fost abandonată de bărbatul care trebuia să fie rege. Se spunea că „oamenii” (sintagmă regăsită în presa vremii și uneori cu sensul de people în corespondențe) se simțeau jenați de faptul că o căsătorie care părea să promită reabilitarea lui Carol n-a făcut decât să sacrifice inutil, cu excepția nașterii lui Mihai, tinerețea soției sale și șansele ei de fericire conjugală. În 1926 Parlamentul României a ratificat abdicarea lui Carol al II-lea și a acordat Elenei titlul de prințesă a României. Principesa Elena a rămas în țară cu fiul ei, fără a deține însă o poziție oficială și fără a fi membră în Consiliul de regență care conducea țara în locul regelui minor.

Moartea regelui Ferdinand în 1927 – pe care Elena l-a considerat întotdeauna un mare protector și singurul în măsură să o ajute să îl crească pe Mihai –, urmată de moartea lui Ion I.C. Brătianu în luna noiembrie a aceluiași an, a reprezentat o grea pierdere atât pentru ea, cât și pentru întreaga națiune. Din străinătate, Carol cerea insistent divorțul. Presiunea psihologică la care a fost supusă, falsa poziție care îi fusese creată, precum și pericolul de a-l expune pe tânărul rege Mihai la diferite șicane i-au determinat în cele din urmă pe oamenii politici Barbu Știrbei și Iuliu Maniu să recunoască faptul că divorțul de Carol al II-lea era inevitabil.

Astfel, la 21 iunie 1928, căsătoria a fost desfăcută de Curtea Supremă a României din cauza „nepotrivirii” – motiv invocat pentru a se evita rușinea publică. După doi ani Carol s-a reîntors în țară și s-a proclamat rege. Atunci, în vara anului 1930, au existat câteva tentative de împăcare, dar în momentul în care a devenit clar pentru toată lumea că Elena Lupescu, amanta regală, tocmai se instalase în palat, separarea Sittei de Carol a fost evidentă. Principesa a fost constrânsă să plece din țară, în cele din urmă stabilindu-se în Italia. Căsătoria cu ea este singura recunoscută a regelui de către România și Casa Regală.

În anul 1940 Elena s-a întors în România la chemarea fiului ei, regele Mihai, care era acum pe tronul României (tatăl său, Carol, abdicase în cursul lunii septembrie) și care i-a acordat titlul de regina-mamă Elena a României. A fost un real sprijin pentru fiul ei regele și o prezență discretă în viața publică. A ajutat foarte mulți evrei, iar în timpul dictaturii lui Antonescu, a fost cea care i-a cerut acestuia ca evreii din Cernăuți, care nu fuseseră încă deportați, să rămână acolo. Istoria o amintește ca fiind salvatoarea multor evrei din Transnistria și ajutorul cu care în perioada 1943-1944 mii de evrei s-au putut întoarce acasă. Numele reginei-mame Elena a României este înscris în „Grădina celor drepți între popoare” pe Zidul de Onoare aflat lângă Muzeul din Ierusalim, monument ridicat în memoria celor care au ajutat evreii în al Doilea Război Mondial.

Până la plecarea sa în exil în urma instaurării regimului comunist, colaje din ziare și fragmente din scrisorile Elenei au recompus multe momente dramatice în care o regăsim mereu prinsă într-o țesătură a intrigilor, întotdeauna gândindu-se mai mult la ceilalți și mai puțin la propria persoană, de fiecare dată sacrificându-se pentru idei, pentru concepte ce țineau de bunul mers al lucrurilor, chiar dacă deciziile luate o afectau uneori ca femeie și mai ales ca mamă. O vedem în fotografiile vremii ajutând bolnavii din spitale, susținând și demarând campanii de caritate, încurajând pe cei nevoiași sau fiind alături de cler la sfințirea unor lăcașuri de cult.

După abdicarea lui Mihai, s-a întors la Florența și a locuit în Vila Sparta până în 1980, când, din cauza dificultăților financiare, a fost nevoită să renunțe la această reședință. La 84 de ani s-a mutat într-un apartament la Lausanne și, doi ani mai târziu, la 86 de ani, a murit departe de cele două țări pe care le-a iubit, România și Grecia.

Deși cu un portret recompus prin alăturări de personaje, prin comparații și suprapuneri de situații, regina Elena a României, una dintre cele mai distinse, dar în același timp discrete personalități ale timpului, rămâne un model de umanitate. Chiar nepoata sa, Custodele Coroanei, de care regina a fost atât de apropiată, a afirmat în cadrul unui interviu:

Regina Elena este modelul meu spiritual, mentorul meu, steaua mea polară. Ea mi-a deschis ochii asupra frumuseții vieții, punându-mă în același timp în gardă asupra capcanelor ei. Filosofia ei de viață, bunătatea și simțul umorului au ajutat-o să reziste în timpul ultimelor sale două exiluri: între 1932 și 1940, departe de fiul ei, apoi între 1947 și 1982, împreună cu acesta, dar izgonită de regimul comunist. A fost alături de tatăl meu în cele mai grele momente ale celui de-al Doilea Război Mondial. A salvat mii de evrei sub ocupația germană, în pofida pericolelor la care s-a expus. (…) În Israel am participat la comemorarea Reginei Elena la Yad Vashem, unde a fost desemnată Juste parmi les nations. Mă simt privilegiată că am avut o asemenea bunică.

Referitor la situația mariajului dintre Carol și Elena, este greu de speculat în ce măsură eșecul acestuia a fost cauzat exclusiv de comportamentul lui Carol. Nimeni nu a contestat firea libertină și apetitul său pentru aventură, însă dincolo de etică și de conduita sa familială, situația mariajului s-a suprapus unui context care nu a făcut decât să amplifice diferențele dintre cei doi protagoniști.

O serie de factori au înclinat balanța în așa manieră, încât situația nu putea fi decât sortită dramei: o soție discretă și rafinată care a petrecut mult timp dincolo de granițe și care a sosit înconjurată de multe rude educate într-un cu totul alt sistem de valori, un soț care a gustat dintotdeauna aventura și care a avut o preferință pentru femeile care îl adorau până la devoțiune, un climat politic în care orgoliile și lupta pentru putere au fost exacerbate, o regină care nu a încercat să îl implice mai mult în culisele decizionale atunci când el era doar principe moștenitor și nu în ultimul rând o femeie ambițioasă și fără scrupule care și-a jucat jocul până la capăt și a devenit consoarta omului pe care l-a iubit.

Tot speculații și ipoteze post-factum ar fi și cele referitoare la o eventuală împăcare a lui Carol cu Elena în vara anului 1930, în ipostaza în care Elena Lupescu nu și-ar fi făcut apariția în România. Este greu de presupus că protagoniștii ar fi reluat legăturile – la rugămințile lui Maniu, ale lui Miron Cristea și chiar ale reginei Maria – și că în septembrie ar fi urmat acea mult-așteptată încoronare.

La fel cum este dificil de analizat în ce măsură Elena Lupescu a fost doar o cauză (deși principele nu renunța pentru prima dată la toate prerogativele sale pentru o femeie), un ferment care a acutizat o situație (în mod special politică, de care Carol se lamentează în scrisorile expediate ulterior) sau chiar un sprijin (așa cum menționează principele în jurnalul său).

În tot acest film al mariajului, atât Carol, cât și Sitta au propriul discurs, compus din scrisori, pagini de jurnal, declarații de presă și mărturii ale contemporanilor, iar căutarea unui vinovat anume nu reprezintă o premisă care poate avea ca efect acum reparații istorice. În această dispută a orgoliilor, a existat și momentul în care principesa Elena pare a fi perdantă – în 1932 este obligată să accepte exilul și să se despartă de fiul ei. A fost, cu siguranță, cea mai dureroasă lovitură din partea fostului soț.

Din păcate, drama nu l-a ocolit nici pe fiul lor, viitorul rege Mihai al României, care a fost nevoit să înțeleagă de timpuriu că deciziile puterii sunt mai presus de sentimente și preferințe, iar asumarea unui anumit statut implică uneori și o considerabilă doză de suferință.

Destrămarea mariajului este privită diferit atât de cei doi protagoniști implicați – Elena și Carol –, cât și de cei apropiați (regina Maria, regele Ferdinand), dar și de către oamenii politici ai momentului, pentru care miza este în primul rând asigurarea continuității dinastice. Și nu puține au fost situațiile, mai ales la începutul anilor 1930, când Sittei i s-a pretins să treacă peste propriile sentimente și să pună mai presus de fericirea proprie demnitatea monarhiei. Pe de altă parte, principesa nu a avut tenacitatea și nici nu a fost interesată în a-și crea o rețea de relații abil construită cu marile figuri politice din jurul ei. Exceptându-i pe Brătianu, pe Argetoianu și pe Iuliu Maniu, care i-au arătat un grad deosebit de înțelegere, Elena nu a jucat nicio carte politică a puterii.

A rămas mai degrabă o izolată, o retrasă într-un con de umbră și dominată de personalitatea reginei Maria și a preferat să se înconjoare de propria familie grecească. Nu se impune niciodată ca factor decisiv, ba mai mult, nu poate schimba cursul unor evenimente care la un moment dat par că o copleșesc. Nici cu personalitățile culturale nu avem mărturii că ar fi interacționat altfel decât tangențial, la serate muzicale și dineuri. Deși nu era o fire melomană în esența ei, mergea la concerte și o vedem adesea la Ateneu sau ascultând-o, împreună cu soacra ei, pe Cella Delavrancea.

Comparativ cu celelalte două regine care au precedat-o, Elena nu a fost o literată și nici sursele nu vorbesc despre un interes aparte al ei față de întreaga efervescență creatoare a timpului. Cele câteva schimburi de scrisori dintre doamna sa de onoare, Colette Plagino, și Martha Bibescu relevă o relație mai degrabă înclinată către comisioane pariziene care țin de modă și mai puțin de producțiile literare ale scriitoarei sau de noile apariții publicistice ale momentului. Și, tot prin comparație cu alte prezențe contemporane, este evident că Elena a fost supusă analizei foarte rar ca personaj de sine-stătător, în complexitatea ei de femeie și principesă a anilor 1920-1930. Ea apare doar în strictă corelație cu statutul de soție, mamă, fiică sau noră. Nu este o spirituală a saloanelor bucureștene, și nici nu avea cum, întrucât cei câțiva ani de fericire petrecuți alături de Carol nu i-au permis să strălucească.

Organiza însă ceaiuri și reuniuni unde ea însăși – împreună cu sora mai mică, Irene – era o dansatoare desăvârșită, pentru că, dincolo de dramele personale, ne aflăm în plină atmosferă glamour a anilor interbelici și acordurile de charleston pătrunseseră chiar și în palatele bucureștene. Anii tinereții ei sunt anii 1920-1930, ea nu mai este o prințesă din La Belle Époque, ci mai degrabă o femeie sedusă – ca mai toate contemporanele ei – de ținutele cu imprimeuri florale marca Lanvin, de rochiile negre introduse de Chanel, de somptuoase haine de blană semnate de casa Patou, de părul purtat scurt, cu ceafa liberă, de onduleurile ușoare și șiragurile lungi de mărgele peste croiuri cu tentă pariziană, puțin deasupra genunchilor.

O regăsim în fotografii în rochia flapper, cu talia coborâtă, piesa iconică a anilor 1920, asortată cu pălării chic și pantofi eleganți cu baretă subțire. Adoră bijuteriile, dar le poartă fără ostentație, are o slăbiciune pentru perle, iubește caii și călărește ore întregi cu pasiune. A rămas însă în amintirea tuturor – chiar și regina Maria o menționează adesea în memoriile sale – ca fiind o talentată decoratoare și restauratoare. A dovedit mult bun-gust atunci când a împodobit Palatul Kiseleff, Palatul de la Mamaia, Vila Sparta (în care va locui o bună parte din viață) și, mai târziu, Castelul de la Săvârșin (restaurat și refăcut de curând de Casa Regală a României după detalii din jurnalul Elenei).

Are un simț al umorului dezvoltat (moștenit, se pare, de la bunica sa, Olga) și un optimism care o va ajuta în viitor să treacă peste multe dintre situațiile pe care i le va rezerva destinul. În România anilor 1920 este printre primele femei care naște cu analgezic, fumează, își conduce singură automobilul, apare la ceremonii purtând ochelari de vedere sau o regăsim preocupându-se de buna desfășurare a ritualului ortodox în bisericile în care mergea. Va traversa cu demnitate și momentul divorțului. Și deși soarta i-a rezervat o perspectivă ceva mai complicată – cu exiluri, plecări, reîntoarceri, așteptări – în tăvălugul tuturor acestor schimbări o regăsim asumându-și cu mult curaj destinul.”

Un fragment din cartea „Regina- mamă Elena” (apărută la editura Corint), autor Simona Preda.

Citiți și Regina-Mamă Elena, portret de femeie…