A fost prea devreme când a plecat, într-o copilărie de după nori, autorul care a a încântat copilăria multor bunici de azi și a copiilor dintotdeauna: Octav Pancu-Iași (n. 14 aprilie 1929, Iași — d. 16/17 aprilie 1975).
Ilustrație la cartea TARAUNDEVINERIERAJOI Octav Pancu-Iași
TARAUNDEVINERIERAJOI
„În Taraundevinerierajoi, poveștile și povestirile au darul de a fi leacuri bune pentru orice și de a se găsi la îndemâna oricui, băieței sau fetițe, zmeie sau crocodili, săbii sau săbioare, ciori sau castane, elefanți sau meduze, ghete sau pălării, degete mari sau degete mici, cizmulițe sau stele.
Fantastice sau numai de necrezut, fără mister sau doar caraghioase, nemaipomenita lor putere sporește mereu, din și mai marea noastră putere de a crede în ele, după cum însuși povestitorul ne îndeamnă să luăm aminte, fie când ne cheamă în sprijin, fie când ne sare în ajutor, firește, tot cu o poveste.” (Mircea Breaz)
Creator de literatură pentru copii, ai anilor 1950–1960, a fost, deopotrivă, iubit de vlăstarele ce-și respirau primăvara și apreciat de confrați.
Coperta spate a cărții Făt-Frumos când era mic
Făt-Frumos cînd era mic
Subiectele scrierilor sale sunt năstrușnice și acaparatoare, de o originalitate încântătoare, chiar și prelucrările „Albastră ca Cerneala” (după Albă ca Zăpada – Frații Grimm) și „Iedul cu trei capre” (parafrază la „Capra cu trei iezi” de Ion Creangă). Au o morală ascunsă în cuvinte simple și un umor delicat care educă fără a ține predici.
Octav Pancu-Iași a publicat, în anii 1950 și 1960, volume de schițe și povestiri umoristice, printre care: Are tata doi băieți (1956), Schițe în pantaloni scurți (1958), Scrisori pe adresa băieților mei (1960), Făt-Frumos cînd era mic (1963). Este și autorul a două romane pentru copii: Marea bătălie dela Iazul Mic (1953) și Cartea cu ochi albaștri (1959).
A lucrat ca redactor – la revista „Cutezătorii” – și ca scenarist, succesul său în cinematografie culminând cu scenariul pentru pelicula Tată de duminică (1974), regizată de Mihai Constantinescu.
foto tumblr.com
Citește și Nu mai cunosc nimic altceva
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
