Să tot fii povestitorul propriei vieți, ce-ți poți dori mai mult? Nu lipsa reperelor te poate ucide, din contră – te poți simți mai liber și fără să fii îngrădit de propriile gânduri aruncate înaintea pașilor pe post de buzdugan, când de fapt ele se comportă precum un bumerang care, uneori, nu te mai recunoaște la reîntâlnirea cu tine. Nimic din ce te înconjoară nu complotează împotriva ta, singurul argument fiind acela că ne aparținem unii altora atâta timp cât propriile adevăruri nu sunt strivite de ecoul faptelor noastre.
Între a căuta recunoașterea noastră ca ființe unice și puterea de absorție a ‘receptorilor’ mereu este o distanță, uneori imperceptibilă, alteori impresionantă precum marele canion… Și atunci, rescrii din poveștile de mâine, așezând semințele iertării pe portativul dragostei de viață. Dăruind iubire reușești să produci adeseori tsunami în propriul creuzet, dar știi că nu poți altfel decât să arzi în fiecare zi cu care viața te-a binecuvântat.
„Fiecare suntem datori cu o moarte”, citeam cândva – dar mai ales aş spune că fiecare suntem datori să credem în propria fericire, acea fericire ce pare desprinsă din Romeo&Julietta, deplină şi plină de farmecul tremurului interior, despletită de gândurile chinuitoare şi împletită de palmele celor doi, când dorul de celălalt te cuprinde inclusiv când sunteţi împreună, când îţi ajunge glasul celuilalt şi atât.
MEREU eşti pe linia frontului… chiar şi atunci când crezi ca ţi-ai luat o vacanţă, viaţa te poate surprinde în orice clipă – nu există ‘no man’s land‘ şi nici prizonierii nu ne sunt de trebuinţă neştiind ce să facem cu ei, lupta cu destinul are cadenţa proprie, ritmul fiind de multe ori impus şi nu ales… atunci când pierdem şirul întamplărilor, uitând deliberat declanşatorul pe care alţii au apăsat asupra noastră, e bine să facem pace cu noi înşine… să ne oprim măcar pentru o clipă, să ne regăsim fervoarea cu care visam cu ochii deschişi, să renunţăm la a da vina pe celălat, să punem bine istoriile proprii cu care ne-am format, să strângem la piept inimile dragi nouă, să ne recăpătăm încrederea în propriul destin, în propria noastră valoare… alegerile au nevoie de încredere, de sentimente clar definite, de curaj, de speranţă, de dăruirea cu care vom păşi pe noi drumuri – cărări pe care paşii noştrii pot să ne ducă intr-o poveste minunată sau din contră, să mărşăluiască aiurea în timp, nefiind ‘hrăniţi’ cu esenţa fiinţei noastre.
Şi pentru că micile noastre momente de fericire încep în ochii celor dragi, dimineţile cafeaua se gustă împreună cu fiinţa iubită, doar aşa, primind cu braţele deschise iubirea celuilat şi dăruindu-te necondiţionat viaţa are sens, gust si savoare. Mereu trecutul va fi filtrat de lumina nostalgiilor, viitorul fiind cuprins de demonii îndoielilor, când, de fapt, prezentul e cel care trebuie trăit cu adevărat… creator de viitor şi copil al trecutului, prezentul este cea mai potrivită candelă cu care paşii noştrii pot spune vieţii DA, silabisind fiecare picătură de viaţă cu care vom şti să ne trăim timpul… pasărea Phoenix a lăsat în fiecare o bătaie de aripă, de ce nu am recrea parfumul trecutului prin lutul acestui prezent? Lipseşte poate îndrăzneala… sau poate este pe cale să se producă, fară măcar să bănuim… primesc, iubesc, visez. Niciodată nu vom obține același număr, indiferent că vom număra în gând sau cu glas tare, în șoaptă sau pur și simplu visând la ele… contează doar să vrei, să știi unde să privești, să nu lipsești la întâlnirea cu cerul și, mai ales, să nu-ți uiți scânteia de nemurire. Danaidele din fiecare suflet sunt poate regrete cu care trebuie să trăim, dar cu un scop, motivație. De ce nu am fi primii care să ne trezim numărând exact aceleași stele? Spune tu…
Un articol de Victor Bucur
Citiți și Sufletul desenează instinctiv…
