Mitul sufletului pereche ne apare în minte permanent, ca o imagine a Căutării înseși. Nu știu dacă cineva are o definiție ”ca la carte”, cred că mulți dintre noi o servim, mai degrabă, ”a la carte”, construind mai apoi în jurul ideii și căutând, îndârjit, persoana care să corespundă acelui tipar. De multe ori, ceea ce părea a fi o iluzie fericită devine un pat al lui Procust, fiindcă stilul e omul însuși, prin urmare nu putem aplica o formulă alchemică asupra unui om care vine într-o relație cu un anumit bagaj sentimental și o anumită cultură relațională.

Unii își întâlnesc ”sufletul pereche” – să-l numim, de dragul logicii simbolico-mitologice așa – la prima relație, alții prea devreme sau prea târziu, iar unii niciodată, fiind prea preocupați de a absolutiza matricea pe care au deprins-o pe de rost în lungile călătorii prin lumea cărților despre iubire.

Poate că dacă tote femeile și bărbații (mai puțini, cu siguranță) s-ar așeza la o masă imensă și și-ar împărtăși experiențele petrecute în căutarea sufletului pereche, s-ar crea un haos total din care nimeni n-ar mai înțelege nimic. Eu, una, cred că am găsit definiția a ceea ce nu este un suflet pereche, și anume un om care are deja un suflet pereche, pe care și-l asumă și declară ca atare, cu onestitate și luciditate.

În rest, liber la căutat oameni liberi în căutarea unui suflet pereche la rândul lor,  cu un mic ajutor din partea unei scriitoare cunoscută în întreaga lume, Elizabeth Gilbert:

Oamenii cred că un suflet pereche te completează perfect şi asta e ceea ce îşi doreşte toată lumea. Însă un adevărat suflet pereche este ca o oglindă, este acea persoană care îţi arată tot ce te trage înapoi şi este acea persoană care îţi va atrage atenţia asupra lucrurilor pe care le poţi schimba în bine.

Julia Roberts în celebrul film Eat, pray, love

Probabil că un suflet pereche adevărat e cea mai importantă persoană pe care ţi-e dat să o întâlneşti în viaţă, pentru că-ţi dărâmă toate prejudecăţile şi te obligă să te trezeşti.

Căutăm fericirea peste tot, dar suntem precum cerşetorul din povestea lui Tolstoi, care şi-a petrecut viaţa cerând trecătorilor câţiva bănuţi, fără să ştie că stătuse tot timpul deasupra unei comori. Comoara noastră – perfecţiunea noastră – există deja în noi.

Dar pentru a o atinge, trebuie să lăsăm deoparte agitaţia continuă a minţii, să renunţăm la dorinţele egoului, și să intrăm în tăcerea inimilor noastre.

Dacă te iubesc, poţi obţine orice de la mine: timpul meu, dragostea mea, fundul meu, banii mei, familia mea, câinele meu, banii câinelui meu, timpul câinelui meu, totul. Dacă te iubesc, voi îndura eu durerea ta, îţi voi plăti eu datoriile (în toate felurile posibile), te voi proteja de temerile tale, voi proiecta asupra ta tot felul de calităţi pe care de fapt nu le ai şi voi cumpăra cadouri de Crăciun întregii tale familii.

Am să-ţi dau soarele şi ploaia şi, dacă ele nu sunt disponibile imediat, am să stau la rând pt ele.

Am să-ţi dau toate astea şi chiar mai mult, până când am să ajung atât de extenuată şi de golită, încât singurul mod de a-mi recăpăta energia va fi să mă îndrăgostesc de altcineva.

P.S. Să nu uitați să vedeți filmul. Sigur va fi o încântare. A, și să aveți la îndemână un creion și o hârtie, dar și un pachet de șervețele. Și un pahar cu vin, neapărat roșu.

Citiți și:

Firul roșu – între mit și realitate