Ca o introducere…
Singurul pictor care a expus în toate cele opt expoziții impresioniste organizate între 1874 și 1886, Camille Pissarro (10 iulie 183 – 13 noiembrie 1903) a devenit un artist și mentor central în cadrul acestui curent. În timp ce impresioniștii sunt cunoscuți pentru imaginile lor despre străzile orașului și petrecerea timpului liber, Pissarro și-a acoperit tablourile cu imagini ale vieții de zi cu zi a țăranilor francezi. Lucrarea sa cea mai importantă îmbină fascinația cu subiectul rural și cu studiul empiric al naturii în diferite condiții de lumină și atmosferă, derivate din studiul intens al realismului francez. Picturile sale sunt studii delicate ale efectului luminii asupra culorii în natură. Cu toate acestea, el a căutat continuu artiști mai tineri, progresiști, iar pasiunea sa pentru culoare s-a dovedit, în opera sa ulterioară, indispensabilă pentru următoarea generație de pictori avangardiști.
Camille Pissaro
”Este absurd să cauți perfecțiunea!”
Camille Pissaro nu e doar Pictor – el e un estet care își caută în permanență forme de a se reinventa, deși afirmă tranșant că e absurd să cauți perfecțiunea… E un îndrăgostit de viață, de natură, de umanitate, în general și de confrații săi, care îl recunosc drept ”decan al Impresionismului”, cu toată pleiada lui de talente consacrate care l-au întrecut în faimă: Gustave Courbet, Paul Cézanne, Vincent van Gogh sau Paul Gauguin, care îl consider părintele lor spiritual. Pictura, spune el, e fascinantă, pentru că atunci când îți pui tot sufletul și tot ceea ce e mai nobil într-o operă de artă nu poți să nu ajungi la sufletul celuilalt, iar acesta este idealul oricărui artist. El crede cu putere în capacitatea oamenilor de a relaționa intuitiv, prin dimensiunea sensibilă a spiritului nostru, capabil să înregistreze și să redea cele mai fine impresii, căci suntem toți subiectul unor impresii, iar unii dintre noi caută să le redea, în formă pură, celorlalți. Această artă a comunicării impresiilor incumbă puterea de a generaliza astfel încât să nu pierzi acea conexiune logică a părților cu întregul, ceea ce dă satisfacție minții… Pentru acest homo faber, care e într-o continuă prefacere de sine, sursa de inspirație e în natură și în frumusețea oamenilor, de aceea se revendică din tradiția panteiștilor, pentru care obiectul esteticului e creat de Univers, prin mâna unui Demiurg generos, care la rândul său îi împrumută șevaletul, înzestrându-l cu un talent uriaș pe care să-l dedice oamenilor, eternizând prin operele sale puterea geniului creator. Peisaje citadine sau rustice, potrete – mai ales de tinere domnișoare se regăsesc în prima etapă a creației, când are încă încredere în „ușurința, libertatea, spontaneitatea și prospețimea impresionismului”.
Schimbarea o constituie o nouă tehnică picturală, pointilismul sau divizionismul, prin care tabloul ia formă din atingeri fine ale pensulei care separă culorile, diferențiindu-le prin tușe categorice… o formă de neo-impresionism de care însă nu va fi pentru mult timp pasionat, pentru că nu avusese un ecou favorabil în lumea artiștilor. Reîntoarcerea la tehnicile clasice ale impresionismului coincide cu instaurarea unei conjunctivite supărătoare, care îl face să se retragă în interiorul locuinței din Paris, dar și în propriul său univers, din care va privi lumea ”de la fereastra mea”, printr-o metaforică oglindă din care se revarsă o iubire nesfârșită pentru toate formele de existență cu care Natura, etern neschimbată în trecerea implacabilă a timpului, binecuvântează ochiul, inima și spiritul creatorului de geniu, făcându-l părtaș la sublimul ei spectacol și, totodată, îi oferă o nesperată șansă de a-I eterniza frumusețea, prin opera sa. Un schimb reciproc avantajos, pentru că, spune Pissaro, totul este frumos, important e să știi șă interpretezi – iar el a fost înzestrat cu acest dar pe care l-a oferit posterității, cu o generozitate extraordinară.
Idei centrale
Cele mai vechi studii artistice ale lui Pissarro au avut loc la Paris, Franța și Caracas, Venezuela. În Paris, educația sa artistică a asimilat un realism empiric care a parcurs întreaga sa carieră; la Caracas, a studiat viața, în special viața țărănească în condiții tropicale, concentrându-se asupra efectelor luminii și interacțiunii ei cu culorea, pe care o va ajuta să devină o temă cheie impresionistă.
„Place Du Théâtre Français et Avenue de l’Opéra, Soleil d’Après-Midi en Hiver, Paris”, 1898
Arta lui Pissarro nu poate fi separată de politica sa. Influențat artistic de către pictorul realist Gustave Courbet, teoreticianul și promotorul realismului, picturile lui Pissarro evocau munca depusă de țărani în satele comunale, reflectând înclinațiile politice socialist-anarhiste pe care le împărțeau cei doi artiști.
„Lângă Pointoise”
Pissarro (care lucra îndeaproape cu tinerii neo-impresioniști Georges Seurat și Paul Signac pe la sfârșitul vieții), a fost unul dintre cei mai vechi artiști care au experimentat armoniile de culoare. În pânzele sale, culorile complementare în pensule rupte, întrerupte, alunecă împreună pentru a spori vibrația compozițiilor sale. În acest mod, ei îmbrățișează armonios chipurile țărănești în peisajele de care aparțin și care le aparțin, comunicând o legătură simbolică cu pământul lor, în mare parte absent din pictura impresionistă.
Spre deosebire de impresioniștii care au trăit la Paris, Pissarro a ales să trăiască cea mai mare parte a vieții sale în mediul rural francez, unde a primit artiști mai tineri interesați să-i studieze tehnicile. Mai mult decât oricare alt membru al mișcării, el este cunoscut pentru comportamentul delicat și pasiunea pentru experimentare, care l-au făcut un mentor artistic apreciat. Colaborarea sa de lungă durată cu tânărul Cézanne, de exemplu, i-a adus o mare influență în cadrul evoluției modernismului din secolul al XX-lea.
Scurtă biografie profesională
În 1842, Pissarro a fost trimis la o școală internată din Passy lângă Paris, Franța, pentru a-și încheia studiile. Interesele sale artistice au început să apară grație directorului școlii, Monsieur Savary, care l-a încurajat să se inspire direct din natură și să folosească observația directă în desenele sale, redând empiric fiecare obiect în forma sa cea mai adevărată.
În 1855, Pissarro s-a întors la Paris, unde a fost expus lucrărilor lui Eugène Delacroix, Jean-Baptiste-Camille Corot, Gustave Courbet, Charles-François Daubigny și Jean-François Millet la Expoziția Universală. A început să lucreze cu Corot, care l-a încurajat să se supună Salonului. Luând cursuri la Academie Suisse în 1859, Pissarro s-a întâlnit cu Cézanne, care va deveni unul dintre prietenii lui de-a lungul vieții. În 1861, Pissarro a fost înregistrat pe post de copist la Musée du Louvre, și în același timp s-a întâlnit cu Julie Vellay, fiica unui proprietar de viță de vie din regiunea Burgundia. S-au căsătorit la Londra în 1871, în cele din urmă având opt copii. Fiica lui, Jeanne-Rachel (poreclită „Minette”) s-a îmbolnăvit și a murit de tuberculoză în 1874 la vârsta de opt ani, un eveniment care l-a afectat adânc pe Pissarro, făcându-l să picteze o serie de picturi intime în care detaliază ultimul an al vieții ei.
„Femeie și copil la fântână” 1882
Pissarro a început să expună în saloane la sfârșitul anilor 1860. Peisajele sale din acel deceniu reflectă cunoștințele sale profunde și expunerea la tehnicile compoziționale ale maeștrilor francezi din secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, în acești ani, Pissarro s-a apropiat și de cercul impresionist. Păstrând un studio la Paris, a preferat să-și petreacă timpul în Louveciennes, o regiune rurală de aproximativ 12 mile vest de Paris, preferată de impresioniști. Acolo, distanțat de mediul urban, a pictat aerul plin, prezentând subiecți țărănești în cadru natural și concentrându-se asupra efectelor luminoase și a condițiilor atmosferice create de schimbarea anotimpurilor. Aceste noi preocupări în arta sa au dus la un stil impresionist matur.
Până la sfârșitul anilor 1870, opera lui Pissarro a dezvăluit opțiuni stilistice conflictuale care l-au îndepărtat de o estetică pur impresionistă. Pe măsură ce impresionismul a devenit mai larg acceptat, Pissarro a lucrat pentru a-și păstra tendințele avangardiste și relevanța artei prin testarea noilor concepte teoretice. El și Edgar Degas au realizat amprentele pe baza tehnicilor compoziționale folosite de gravorii japonezi; a început, de asemenea, să colaboreze cu pictorii neo-impresioniști de generația următoare, Paul Signac și Georges Seurat, la mijlocul anilor 1880. Această afiliere cu artiști mai tineri s-a datorat afinității lor politice și profesionale.
Din punct de vedere estetic, Pissarro a fost interesat de tehnica Pointillist susținută de acești artiști pentru baza sa teoretică în teoria culorilor, un concept care a rezonat cu expunerea sa inițială la desenul empiric ca un copil și fascinația impresionistă cu efectul luminii asupra culorii. Din punct de vedere politic, a fost un anarhist angajat, iar armoniile de culoare care stau la baza pointilismului, create prin juxtapunerea culorilor complementare, au fost legate în mintea lui de promisiunea utopică a armoniei sociale obținută prin unirea indivizilor într-o societate anarhică.
Sunlight, Afternoon, La Rue de l’Epicerie, Rouen, 1898, de Camille Pissarro
Deși ipostaza de pictor politic este una controversată, evenimentele din viața sa personală îi dau probleme adânci. În 1894, după ce un anarhist italian l-a asasinat pe președintele francez, Pissarro și-a mutat pentru scurt timp familia în exil în Belgia pentru a evita persecuția politică. Pe scurt, după aceea, Pissarro a fost implicat împreună cu prietenul său apropiat, Degas, în afacerea Dreyfus (1894-1906), care a început atunci când guvernul francez l-a condamnat căpitanul militar evreu Alfred Dreyfus pe motiv de trădare. Când a fost descoperit că Dreyfus era nevinovat și că guvernul a ales să-și acopere greșeala, mai degrabă decât să recunoască falsitatea lor, reacția în societatea franceză a arătat o tendință spre antisemitism care a fost extrem de deranjantă pentru evreul Pissarro. Degas se număra printre cei ale căror antisemitism latent a venit în prim-plan ca răspuns la scandal, în măsura în care el va străbate strada pentru a evita fostul său prieten și colaborator artistic. Pissarro a murit înainte ca afacerea Dreyfus să fi fost rezolvată în cele din urmă, însă incidentul polarizator i-a mărit devotamentul față de justiția socială în ultimii săi ani. El a contractat o infecție oculară recurentă la sfârșitul vieții, care a afectat negativ capacitatea sa de a lucra în aer liber, dar a continuat să picteze din ferestrele casei sale și din anumite hoteluri pariziene. Pictorul a murit din cauza intoxicației cu sânge în 1903.
Moștenirea lui Pissarro
Drept urmare, opera sa a creat o punte vitală între realismul și abstractizarea secolului al XIX-lea și al XX-lea,Pissarro a fost puternic influențat de peisajele realiste ale lui Corot, Courbet și Millet și, la rândul său, a fost foarte influent pentru serie de pictori mai tineri, în special în moștenirea picturii moderniste franceze. Investiția sa personală în evoluția tehnicii estetice a contribuit la evoluții semnificative în mișcările avangardiste ulterioare.
Lecția de viață:
”Pictează caracterul esenţial al lucrurilor.”
