Viața lui Creangă

Viața lui ION CREANGĂ (1837-1889) nu a fost deloc una prea fericită, în ciuda aparentei voioșii și locvacități excepționale a marelui humuleștean. O căsătorie eșuată cu fiica unui preot ieșean l-a vindecat definitiv de ideea de a se mai însoți cu vreo femeie, pe baza unui certificat oficial. Nu se potriveau sub nicio formă și în cele din urmă soția l-a părăsit, după ce în prealabil l-ar fi înșelat cu un călugăr.

Socrul era un temperament puternic și autoritar, în fața căruia ginerele nu se arătase deloc flexibil. Încă un motiv de tensiune în familie. Constantin (unicul copil al cuplului ratat) a fost un mediocru absolut, care a căutat să profite mereu de notorietatea tatălui, pentru a parveni în viață. Nu avea decât plăcerea aventurilor galante și a jocurilor de cărți, dovedindu-se un ofițer slab pregătit, care se considera însă o mare personalitate.

Tipică aroganță a celui lipsit de valoare și minte suficientă. Ion Creangă l-a altoit chiar matur, încercând să-l responsabilizeze, după care văzând ce poamă de fiu are, a ales resemnarea, nerefuzând să intervină pe la diferite cunoștințe suspuse, pentru a-l ajuta. Dar fiul nu a confirmat niciodată aceste eforturi ale tatălui.

Marea suferință a lui Creangă a fost despărțirea de paradisiacul său Humulești, întâmplată când povestitorul avea 25 de ani. Părinții săi au murit relativ tineri, iar tânărul va pleca pentru totdeauna, dintr-o localitate care îi va însoți până la moarte gândurile cele mai intense. Humuleștiul se va metamorfoza în conștiința și în inima lui, devenind un spațiu mitic, excepțional prin capacitatea de a păstra emoțiile pure ale copilăriei, cu întregul ansamblu de personaje și episoade complementare și tonice.

În melancolia care-i rodea în taină sufletul, vitalul învățător avea drept unic scut chipul Humuleștiului său drag. Eșuat și în calitate de preot pentru firea sa nonconformistă, eliminat din cin, Creangă va deveni un fel de paria printre foștii săi megieși. Faptul că diaconul ce promitea o atât de frumoasă carieră de slujitor al Domnului se dovedise inapt pentru o asemenea chemare echivala cu o mare dezamăgire pentru humuleștenii lui.

În anul 1909, un grup de scriitori români importanți ai momentului au organizat la Humulești comemorarea a 20 de ani de la decesul povestitorului, prilej pentru aceștia de a constata cât de anemică era amintirea lui Creangă printre consătenii lui. Mai corect spus, ei se mirau foarte de ce niște domni atât de învățați vorbeau cu atâta admirație și pioșenie, despre un oarecare din satul lor, despre care știau că fusese scos din preoție, pentru purtări neconforme cu canoanele. Și se mai știa că acest diacon ciudat, avea obiceiul să glumească adesea fără rost, purtându-se mai curând ca un flușturatec.

Nici gospodar așezat în matca natală nu devenise, dar nici mare boier la oraș. Și atunci, de ce atâta cinste , din partea unor oameni cu atâta școală? Un reflex colectiv trist, dar (până la un punct) de înțeles. Ca scriitor, Ion Creangă a pătruns târziu în conștiința colectivă românească. Junimiștii îl priveau mai curând ca pe un autor de ziceri pitorești, de sevă populară. Un biograf francez al său îl așeza în șirul marilor autori de basme europeni.

În timpul vieții sale, doar Mihai Eminescu (marele său prieten) i-a înțeles pe deplin extraordinara autenticitate a slovei și postum, George Călinescu a intuit în Creangă nu un înzestrat povestitor popular ci un scriitor de mare originalitate.

Poveștile erau doar un pretext, o carapace, care ascundeau un condei de o formidabilă forță nativă. În bojeduca din Țicăul Iașilor, Creangă a trăit de fapt, cu permanenta nostalgie după Paradisul său humuleștean, în care nu avea să mai revină niciodată în timpul vieții sale. Nici orășean pe deplin integrat ritmurilor și gusturilor urbane, dar nici țăran propriu-zis (cu tot ceea ce înseamnă această menire), Ion Creangă s-a simțit un dezrădăcinat, care a încercat să-și regăsească liniștea prin scris.

Învățătorul de mare vocație pedagogică (ingenios și charismatic), trecătorul rămas în anticamera carierei preoțești a intrat în istoria literaturii române pentru totdeauna. Și va rămâne acolo, nimeni și nimic nemaiputându-l elimina.

Cu prețul pierderii luminii ocrotitoare a unei copilării îngerești, alungat din casa bucuriilor sale, Creangă a devenit în cele din urmă, un fel de copac uitat în marginile lumii celor care beneficiază de toate trecătoarele onoruri dintr-o viață de om. Și totuși, acest copac a putut înflori (chiar cu prețul suferinței) , iar adierea parfumurile sale se simte vie și astăzi…