Unora le place poezia
Unora –
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar cîtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,
nu-i socotim nici pe poeţi,
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.
Le place –
dar le place şi supa cu găluşte,
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,
haina cu care s-au obişnuit,
nu mai vorbesc de propria lor părere
sau mîngîiatul unui cîine.
Poezia –
dar ce e poezia?
S-au dat atîtea răspunsuri evazive
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.
Trei cuvinte dintre cele mai ciudate
Când rostesc cuvântul Viitor,
prima silabă aparține deja trecutului.
Când rostesc cuvântul Liniște,
o risipesc.
Când rostesc cuvântul Nimic,
creez ceva ce nu încape în nicio neființă.
(Traducerea – Doru Cosmin Radu)
Scriitoarea poloneză Wisława Szymborska-Włodek (n. 2 iulie 1923 – d. 1 februarie 2012) a primit, în anul 1996, Premiul Nobel pentru Literatură „pentru un fel de poezie care permite, cu precizie ironică, contextelor istoric și biologic să se arate în fragmente de realitate umană.”
Supranumită ”Mozart al Poeziei” poeta a publicat de-a lungul vieții volumele Chemarea către Yeti (1957), Sarea (1962), Atâtea bucurii (1967), Orice eventualitate (1972), Numărul mare (1976), Tarsianul și alte versuri (1976), Oameni pe pod (1986), Sfârșit și început (1993).
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
