Fidelitatea nu reprezintă lipsa dorinței, ci stăpânire de sine și evitarea ispitei atunci când este cazul.

Tema fidelității implică întotdeauna o dimensiune etică și una estetică.

Infidelitatea ar putea fi definită ca rupere a pactului afectiv / sexual prestabilit (sau, dacă vreți, ca lipsă de loialitate), care poate fi exclusiv (monogamie radicală) sau nu (perechi libere).

Deopotrivă bărbații și femeile pot cădea în capcana seducției, iar atunci când dorința întunecă rațiunea, calcă strâmb.

Diferența fundamentală dintre bărbat și femeie în ceea ce privește tema infidelității (pe lângă faptul că este mult mai întâlnită în rândul bărbaților) are cel puțin trei aspecte fundamentale.

În primul rând, femeia este capabilă să își integreze dorința primară într-un context mult mai elaborat din punct de vedere cognitiv, fiind mai rafinată și mai puțin primitivă.
De regulă, un Adonis cu simțul umorului, inteligent, manierat și sănătos este mai atrăgător decât bărbatul bine dotat.

Pe de altă parte, bărbatul nu ține să-și adapteze aventura la vreun context, este mai necizelat, nu acordă atenție detaliilor și nu obișnuiește să pună prea mare preț pe atributele care potențează erotismul.

În al doilea rând, în jocurile de natură afectiv-sexuală femeia se dovedește mai stăpânită și mai vigilentă decât bărbatul în ceea ce privește situațiile imprevizibile, cel mai probabil din cauza costurilor sociale (să ne aducem aminte că în societățile machiste femeile sunt considerate fie sfinte, fie desfrânate) și a violenței iraționale a partenerului.

În al treilea rând și ca urmare a afirmației de mai sus, femeia neloială nu obișnuiește să lase prea multe urme. Dacă macho-ul tipic se laudă fără nicio jenă cu raporturile sale extraconjugale (căci infidelitatea îi sporește statutul), femeia adulteră simte că ar comite o crimă.

Abilitatea bărbatului de a înșela fără să fie văzut lasă mult de dorit. De regulă, indiciile sunt atât de evidente, încât până și miopul le-ar putea detecta. Uneori păcătosului îi convine să fie surprins.
O explicație psihologică pentru acest lapsus infractoris pune în evidență câștigurile secundare.
În momentul în care bărbatul este descoperit, poate avea parte de două avantaje fundamentale: își reafirmă virilitatea întrucât îi arată partenerei că „încă mai poate” și / sau scapă de sentimentul de vinovăție („Ajută-mă să ies din situația asta!”).
Prima reprezintă o modalitate netoată de a-i aduce aminte partenerei de statutul său, iar cea de-a doua este o formă de a-și răscumpăra lașitatea.

În general, și bărbații, și femeile trec cu vederea infidelitatea perechii dacă este vorba doar de o aventură ocazională și aproape întotdeauna le acordă o a doua șansă. Lucrurile se schimbă dacă aventura continuă, mai ales cu aceeași persoană (unii experți susțin că amanții stabili au o relație de aproximativ doi ani).