Pe rulantă, la Universitate, doi tineri – boboci la facultate, aș zice – stau față în față și se sorb din priviri. Par a-și spune ceva dulcegării, se vede în ochii lor că se plac mult. Stau aproape unul de altul, fără să fie îmbrățișați, cât să își simtă respirația unul altuia și să îngăduie, după fiecare frază, câte un sărut scurt, pe vârful buzelor. Îi privesc cu drag, dar și un pic geloasă pe sinceritatea gesturilor, a privirilor, a schimbului de energie, în forma ei pură. Ies de la metrou cumva fericită pentru ei, pentru faptul că (încă) mai există iubiri din astea.
Îmi vine apoi în minte iubirea mea din anul I de facultate. Cred că a fost singura din toată viața asta de pre-adult și apoi de adult. O fi trist, o fi de rău, habar n-am. Știu doar că mi-e dor să pot iubi așa cum am iubit atunci, să fiu iubită așa cum am fost atunci.
Mai știți, dragostea aia senină, cu fluturi colorați, cu emoția primului pupat, apoi cu nerăbdarea întâlnirilor, după cursuri, sau înainte sau în timpul? Zile lungi petrecute în aceeași banca, cu urechea la profii care povesteau lucruri neînțelese și cu inima la iubitul de lângă tine cu care te țineai de mână pe sub bancă, uneori și câte opt ore, cât țineau cursurile alea interminabile. Și tot nu era de ajuns, pentru că urmau încă vreo trei ore, în fiecare zi, petrecute cu receptorul lipit de ureche – pe vremea aia se vorbea încă la fix – pentru că aveați încă atâtea să vă spuneți.
La ce folos restaurante de fițe când aveați bulevarde întregi de colindat, bănci infinit de multe în tot atâtea parcuri pe care să vă așezați îmbrățișați de parcă mâine lumea ar înceta să mai fie, cafenele studențești în care să lungiți un ceai sau o cafea, hai și o prăjitură, merita investiția.
Îmi zice și mie cineva de ce ne pierdem în detalii atunci când devenim adulți? Unde se duc iubirile astea atât de sincere, în care nu e loc de strategii, de cuceriri sofisticate, de bani, mașini, costume scumpe și alte sminteli? Unde naiba se duc fluturii? Ce se întâmplă cu sufletele noastre, cu trupurile, de cer minciuni, capcane, schimonoseli erotice? De ce nu le e de ajuns candoarea, căldura celuilalt, trupul dat cu totul, în acel erotism sincer care caută împlinirea, contopirea cu celălalt, fără să vrea apoi un alt trup, și apoi altul și altul, îmbrățișările și vorbele care nu ascund o stratagemă, ci vor doar să mângăie pe celălalt?
Unde ne sunt iubirile? Știe cineva? Tânjesc după a mea…
Citește și Adam si Eva – suflete gemene
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
