Cartea recenzată face parte din publicațiile semioticianului Umberto Eco și propune o temă interesantă pentru viitorii absolvenți de studii superioare (în special litere) abordând în același timp subiectul într-un limbaj, simplu, pe înțelesul tuturor. Sunt evidente influențele scriitorului și teoreticianului Umberto Eco în stilul în care scrie precum și în ordonarea și alegerea ideilor.

Scrisă în anul 1977, „Cum se scrie o teză de licență” apare încă din titlu ca o publicație de specialitate în care se regăsesc atât elemente de teorie (clasificări și definiții) necesare dar și exemple și sfaturi utile oferite într-o manieră accesibilă și plăcută, fără echivoc, și astăzi la aproape 45 de ani de la apariția ei. Acestea o scot din tiparul unei cărți din domeniul științific.

După cum afirma și autorul în introducere, apariția cărții era necesară datorită influențelor din universitățile din Italia în acea epocă. Umberto Eco considera că sensul a ceea ce ar trebui să însemne o universitate era destul de mult degradat în acele vremuri și studenții (ideali sau nu) trebuiau sa fie într-un fel sprijiniți pentru a înțelege mai bine ce se așteaptă de la ei. Însă cartea nu se rezumă numai la importanța unei teze ci și la tot drumul pe care un absolvent trebuie să îl parcurgă pentru scrierea unei astfel de lucrări: de la căutarea și citirea bibliografiei, până la prezentarea în fața comisiei.

Deși pleacă de la un fapt și exemple particulare (specifice universităților din Italia, unde ,,universitatea italiană este astăzi o «universitate de masă»”) situația prezentată este una general valabilă regăsită în majoritatea universităților din toată lumea, deci și în România.

Având în vedere ca nimic nu este perfect, deși autorul pleacă de la cazul ideal, pare să realizeze că practic lucrurile pe care le spune sunt greu de îndeplinit și de aceea ia și un exemplu mult mai apropiat de realitate. (așa cum se întâmplă atunci când vorbește de cercetarea materialului disponibil: dă foarte multe indicații clare și metode despre cum se caută, se alege și se citește bibliografia dar acceptă totodată faptul că un student mai puțin pregătit cu greu le poate aplica și de aceea se pune în postura acestuia și dă un exemplu mai aproape de adevăr.)

Autorul întărește ideea că această publicație nu dă un așa zis algoritm pentru realizarea sau cum se face „cercetarea științifică”, ci reprezintă anumite considerente practice, acumulate de-a lungul timpului, pentru a aduce în fața comisiei pentru obținerea licenței, un obiect legal, fizic, alcătuit dintr-un număr de pagini dactilografiate, care în viziunea lui Umberto Eco, poate să varieze între o sută și patru sute de unități. Semnatarul acestei cărți consideră că trebuie să existe un raport între acest obiect, numit teză de licență, și ,,care nu-l pune pe conducătorul științific într-o stare de neplăcută stupoare”.

Recomandările din această carte se referă la facultățile de litere și filosofie, dar prin extindere se pot folosi și pentru tezele „normale” de științe politice, pedagogice și drept, în orice caz nu se pot folosi pentru științele experimentale. Acestea se referă atât la tezele de Licență (nivelul I) cât și de Doctorat (nivelul II)

Această carte își desfășoară conținutul pe un număr de 202 pagini iar din punctul de vedere al felului în care este structurată cartea este foarte ușor de urmărit, având capitole și subcapitole, care se continuă în ordinea logică în care decurge procesul scrierii unei teze, astfel: Capitolul I. Ce este o teză de licență și la ce folosește, cu subcapitolele: De ce trebuie să faceți o teză de licență și ce anume este, Cine este interesat de această carte, La ce folosește o teză și după licență, Patru reguli evidente; Capitolul II. Alegerea subiectului, cu subcapitolele: Teză monografică sau teză panoramică? Teză istorică sau teză teoretică? Subiecte vechi sau subiecte contemporane? Cât timp e necesar pentru a face o teză? Este necesară cunoașterea limbilor străine? Teză «științifică» sau teză politică? Cum să evitați să fiți exploatați de către conducătorul științific?; Capitolul III. Cercetarea materialului, cu subcapitolele: Identificarea surselor, Cercetarea bibliografică; Capitolul IV. Planul de lucru și sistemul de fișe, cu subcapitolele: Sumarul ca ipoteză de lucru, Fișe și notițe; Capitolul V. Redactarea, cu următoarele subcapitole: Cui îi vorbesc, Cum se vorbește, Citatele, Notele de subsol, Avertismente, capcane, uzanțe, Orgoliul științific.

După cum se observă unul dintre titluri (capitolul II) este chiar formulat sub forma unor întrebări pentru a fi mult mai sugestiv și toate reprezintă o continuare a celor dezvoltate pe larg pe parcursul capitolului. Primul capitol debutează sonor cu întrebarea firească pe care un student o pune înainte de a începe să scrie. La ce folosește teza de licență? Este primul lucru la care trebuie să se răspundă precum și care este principalul factor ce contribuie la motivarea scrierii tezei.

Fie că scrierea ei aduce o satisfacție intelectuală sau că reprezintă doar începutul unei cercetări mai ample, utilitatea tezei de licență este absolut necesară. Și alegerea subiectului necesită deosebită atenție (însă dar aici autorul face câteva excluderi explicite a unor categorii de studenți: nu se adresează decât celor interesați; cei neinteresați sau care se lasă influențați de coordonatorul științific nu sunt capabili să își aleagă un subiect potrivit.). Se insistă asupra regulilor pentru alegerea subiectului: ca argumentul să răspundă intereselor candidatului, ca sursele la care e recurge să fie reperabile, adică accesibile, să fie manevrabile, ca tabloul metodologic al cercetării candidatului să fie accesibil candidatului (pp. 15-16)

Se face o adevărată teorie asupra tipurilor de licență care este considerată un avertisment și anume asupra tezelor de compilație și de cercetare (în ceea ce privește durata și starea de oboseală, implicit, de discuțiile avute pe această temă și despre calitatea acestor teze).

În capitolele care urmează se face o trecere în revistă a tipurilor de teze precum și criteriile fiecărei categorii.

Se poate vorbi de teze monografice sau panoramice, istorice sau teoretice având subiecte vechi sau contemporane precum și teze de cercetare (necesită timp îndelungat de pregătire a materialelor) sau teze de compilație (arată că poți să legi concepte și implică cele mai mici riscuri pentru cel care o realizează). Se insistă asupra faptului că cel care scrie teză trebuie să cunoască foarte bine limba în care o redactează (nu se poate face o teză despre un autor străin dacă acest autor nu este citit în original, pp. 31-32, nu se poate face o teză despre un subiect dacă operele cele mai importante despre el sunt scrise într-o limbă pe care nu o cunoaștem, p.32, nu se poate face o teză despre un subiect citind doar operele scrise în limbile pe care le cunoaștem, pp.32-33.

Sursele și materialele folosite pot fi și ele diverse distingând între surse de prima și de a doua mână. Aceste surse trebuie cercetate urmând anumite caracteristici menționate. Nici erorile sau capcanele în care pot sa cadă cei care realizează o cercetare nu sunt ignorate, precum riscul superficialității conducerii unei anchete sau a unui interviu (Aceasta poate duce la tragerea unor concluzii eronate). Toate aceste erori și pericole sunt menționate tocmai pentru a fi evitate.

Se dau de asemenea pe tot parcursul lucrării modele de fișe de lectură, de notițe, sumar precum și exemple concrete legate de felul în care se citează, se pun note de subsol sau se întocmește la final bibliografia. Întotdeauna trebuie avut în vedere faptul că teza va reprezenta autorul în fața unei comisii și trebuie să se aibă în vedere realizarea corectă a acesteia.

În ceea ce privește citatele, se dau zece reguli pentru citare, prin care regula a zecea scoate în evidență acest aspect important și anume: „a cita este ca și cum ai depune mărturie într-un proces” (p. 175)

Se face o discuție asupra triadei „citat, parafrază și citat” prin exemple practice din diferite lucrări, spicuite de autorul cărții.

Se abordează într-un capitol problema alegerii unei teme de actualitate și transformarea acesteia în temă științifică. Deși, recunoaște autorul, subiectele de actualitate nu se pretează atât de bine unei teze de licență. Datorită insuficienței surselor de documentare este mult mai dificil de realizat o astfel de lucrare. Aici se ia în considerare și faptul că fiind o temă actuala nu a trecut timp îndelungat pentru a se sedimenta anumite cunoștințe despre subiectul respectiv.

Să revenim la un subcapitol din capitolul V și anume subcapitolul care se referă la avertismente, capcane și uzanțe. Avertismentele sunt necesare pentru a atrage atenția asupra unor pericole pe care cei interesați ar trebui să le descopere singuri și anume: „nu oferiți referințe și surse pentru noțiuni de cunoaștere universală”, „nu atribuiți unui autor o idee pe care el o reia ca idee a altcuiva”, „nu adăugați sau nu eliminați note numai spre a rotunji numerotarea” etc.

Cartea este scrisă din perspectiva celui inițiat deja în bazele științelor umaniste- literatura în particular- și de aceea de cele mai multe ori exemplele oferite sunt ancorate în literatură, dar totuși autorul nedorind să restrângă cercul cititorilor menționează uneori că metodele și indiciile sunt valabile în general pentru reușita scrierii unei teze bune în orice domeniu (face la un moment dat referire la o teza economică ce pleacă de la conceptele lui Adam Smith).

Deși s-ar putea crede că datorită îmbinării domeniului de activitate a lui Umberto Eco și tematica cărții că stilul ar fi subiectiv în cea mai mare parte, se observă că predomină un stil impersonal, obiectiv în mare, cartea fiind scrisă clar și ușor de înțeles datorită structurii riguros respectate. Totuși se simte clar influența scriitorului Umberto Eco fiindcă încearcă în același timp să capteze și să mențină interesul prin folosirea unor instrumente literare.

Exprimarea la persoana I plural reușind în acest fel să creeze impresia de apropiere și situare la același nivel cu cititorul („să avansăm”; „să presupunem”). Folosește de asemenea și persoana I singular atunci când oferă exemplul unor experiențe proprii, reale sau în momentul în care se transpune în situația studentului neinițiat și confuz urmând firul gândirii acestuia, oferind o imagine realistă asupra întregului proces care duce la alegerea unei teme pentru teză sau a unor metode, obținând în acest fel în final un rezultat și concluzii realiste.

De asemenea pe lângă termenii de specialitate predominați regăsim în mod surprinzător și expresii ale stilului colocvial care și acestea întăresc relația cu cititorul: „te-apucă groaza când citești teze cu fraze de acest gen”. Umorul este și el un factor nelipsit ce apropie lucrarea de cititor și o face chiar îndrăgită. Apare cel mai des atunci când dă niște exemple absurde pentru a ilustra anumite trăsături ale lucrării de licență. Spre exemplu: fabricarea unei cuști pentru câini nu poate să devină subiectul unei teme de licență.

Prin urmare lucrarea discutată capătă valoare și utilitate tocmai datorită autorului care bazându-se și pe experiența personală reușește să obțină o imagine de ansamblu despre ceea ce înseamnă și cum se realizează o teză de licență, subliniind atât greșelile care se pot face și în același timp oferind sfaturi utile pentru evitarea acestora.

Pătrunde atât în gândirea celui din comisie cât și în mintea studentului/masterandului/doctorandului.

În final „A face o teză despre subiectul X înseamnă a presupune că până atunci nimeni n-a spus lucruri atât de complete și atât de limpezi despre acel subiect” (pagina 198).

 

Important de ştiut:

Semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcționează comunicare și semnificarea, relațiile dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs (Umberto Eco, O teorie a semioticii, Editura Meridiane, București, 2003). Unitatea fundamentală semiotică este semnul. Semiotica reprezintă totodată studiul semnelor și codurilor-semne care sunt utilizate în procesul de producere și interpretare a mesajelor, respectiv codurile care guvernează utilizarea acestor semne.