José Saramago (n. 16 noiembrie 1922, Azinhaga, Portugalia – d. 18 iunie 2010, Lanzarote, Insulele Canare, Spania) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori moderni, portughez prin naștere. În 1998, a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Comunist, ateu și pesimist, cum e văzut în urma confesiunilor sale și a acțiunilor de rebeliune la adresa UE, a FMI și a Israelului.
„Părinţii mei se numeau José de Sousa şi Maria da Piedade”, scrie Saramago în autobiografia sa. „José de Sousa ar fi fost şi numele meu dacă funcţionarul stării civile nu ar fi fost plin de zel şi nu ar fi adăugat pe certificatul meu de naştere şi porecla cu care tatăl meu era cunoscut în sat, «Saramago». Trebuie să explic că Saramago este numele unei buruieni cu care pe vremea aceea se hrăneau oamenii foarte săraci. De-abia când m-am dus la şcoală, la 7 ani, am aflat că pe certificatul meu de naştere este trecută şi porecla tatălui meu şi că numele meu complet este José de Sousa Saramago.”
Scriitorul american John Updike a descris stilul lui Saramago ca fiind „relaxat, dezarmant de direct, care dovedește un interes pentru viața cotidiană, caracterizat de respect pentru viață și plin de spirit critic. Proza sa nu este străină de speculații filosofice și psihologice, dar are și o doză de înțelepciune populară nepretențioasă.”
Criticul literar britanic James Wood i-a descris stilul astfel: „[Saramago] are abilitatea de a părea în același timp înțelept și ignorant… Deseori folosește ceea ce poate fi numit un stil neidentificabil, liber, indirect… de parcă [cartea] n-ar fi povestită de scriitor ci de către un grup de bărbați înțelepți și oarecum limbuți, grup din care face parte și povestitorul. Acestei comunități îi plac truismele, proverbele, clișeele.”
Definiția copilului – ”Definición de hijo” – așa cum a dat-o José Saramago. Simți cum ți se contractă sufletul și apoi eliberează cea mai duioasă căldură.
”Un copil este o ființă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu, ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înșine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple și despre cum să învățăm să avem curaj.
Da, asta e!
Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect și temerii de a nu pierde ceva atât de iubit.
A pierde? Cum? Nu e al nostru? A fost doar un împrumut.
Cel mai prețios și mai minunat împrumut, pentru că sunt ai noștri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înșiși, după aceea aparțin vieții, destinului și familiilor lor.
Dumnezeu să binecuvânteze, pentru totdeauna, copiii noștri, pentru că pe noi, deja, ne-a binecuvântat cu ei!”
„Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară.”
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
