”Sunt un poet, un strigăt unanim, sunt un cheag de vise.”

A descris poezia ca fiind capacitatea de a se exprima „cu sinceritate absolută, ca și cum ar fi prima zi a creației”. Într-o căutare perpetuă a purității, Giuseppe Ungaretti a încercat să readucă cuvintelor ”virginitatea” lor originală.

E ora flămândă

E ora flămândă, ora ta, smintitule.

Smulge-ți inima.

Îi știu sângele de sare
Și acru, și dulceag îi știu sângele.

Atâtea plânsete au făcut
Tot mai gustoasă inima ta.

Fruct al multor lacrimi, inima ta,
Smulgeți-o, înfulec-o, satură-te.

Fără greutate

Pentru un zeu care râde ca un copil
Atâtea strigăte de păsări,
Atâtea dansuri prin ramuri.

Inima îşi ia avânt fără greutate,
Pajiştile au atâta duioşie,
Atâta sfială în ochi reînvie,

Mâinile ca frunzele
Rămân fermecate-n văzduh…

Cine se mai teme, cine judecă ?

Traducere Nicoleta Dabija

Giuseppe Ungaretti (8 februarie 1888, Alexandria, Egipt – 1 iunie 1970, Milano, Italia)

Ermetism

Giuseppe Ungaretti este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni ai secolului XX şi s-a numărat printre exponenţii mişcării literare novatoare numită ermetism.

Numele său a fost asociat cu direcţii avangardiste precum futurismul sau dadaismul.

S-a născut într-un cartier periferic al oraşului Alexandria, unde familia sa de origine toscană avea o antrepriză în brutărie. A trăit acolo până în anul 1912 când plecat să studieze în Franţa, la Sorbona. A devenit prieten apropiat cu poeții Guillaume Apollinaire, Charles Péguy și Paul Valéry și cu artiștii de avangardă de atunci Pablo Picasso, Georges Braque și Fernand Léger. Poezia simbolistă franceză, în special cea a lui Stéphane Mallarmé, a fost una dintre cele mai importante influențe ale vieții sale.

Şi-a regăsit originile abia în 1915, când se înrolează voluntar în armata italiană, intrată în Primul Război Mondial.

După război şi o perioadă petrecută în Argentina, devine profesor de italiană la Universitatea din Sao Paulo, în Brazilia, între 1936 şi 1942.

În 1942, Ungaretti s-a întors în Italia și a predat literatura italiană contemporană la Universitatea din Roma până la pensionarea sa, în 1957.

Volumele importante publicate în acest timp sunt La terra promessa (1950; „Țara Promisă”) și Un grido e paesaggi (1952). Printre volumele sale ulterioare s-au numărat Il taccuino del vecchio (1960; „An Old Man’s Notebook”) și Morte delle stagioni (1967; „Death of the Seasons”).

Iată un eseu al poetului, aflat în prefața volumului ”O viaţă de om. Integrala poetică” – în traducerea Nicoletei Dabija -, intitulat ”Raţiunile unei Poezii”:

”Trebuie spus: ceea ce poeţii şi artiştii, de la romantici până în zilele noastre, au făcut şi continuă să facă este enorm: ei au simţit îmbătrânirea limbii: greutatea miilor de ani pe care o purta în sânge; au dat memoriei măsura angoasei lor şi, în acelaşi timp, prin intermediul unor eforturi crude şi dure, au primit puterea de a-i da limbii libertatea de a se emancipa în sine însăşi în acelaşi ritm în care este afirmată. Numai poezia – am învăţat-o într-un mod teribil, ştiu -, poezia singură îl poate recupera pe om, de la primul până la ultimul, prin acumulare de dizgraţii, iar natura domină raţiunea şi omul nu se poate armoniza cu opera proprie dacă nu se lasă în voia Elementului.”

Deși Ungaretti a insistat că nu a fost niciodată obscur sau ermetic intenționat – concepția sa despre poezie a fost una intens personală – preocuparea sa pentru misterele vieții, condensarea ideilor și dorința de a suprima superfluul l-au ”sigilat” în fața contemporanilor.

Economia, chiar și severitatea liniei, a fost întotdeauna o caracteristică a stilului său, poetul susținând că „scriitorul ideal ar trebui să folosească numărul minim de cuvinte”.

 

foto tumblr.com

Citește și Unora le place poezia