tuse
cineva a tușit
toate capetele s-au întors spre întunericul sălii
iar scena își pipăie fața
căutând semnul adâncitura
în care vântul își smulge pleoapele
și le aruncă la câini
luați
eu nu voi dormi de-acum încolo
(de gura lui un fluture alb
se lipi)
doar intuiția își va mai pocni oasele galbene
în neconsolate cutii ea știe că undeva cineva
Garcia Lorca (maybe)
mereu va tuși
foto credit sursa
primele 17 pagini au fost încântătoare
perișori tulburați pe buza timpului
poale de lumină ridicate
peste genunchii naivi ai apei
le-am urmărit cum dispar în făptura curgătoare
ca o rugă
și-atunci am știut
nu-mi va mai fi dor niciodată
voi fi lungul oftat până la revărsare… Citește și primele 17 pagini
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.