primele 17 pagini au fost încântătoare
perișori tulburați pe buza timpului
poale de lumină ridicate
peste genunchii naivi ai apei
le-am urmărit cum dispar în făptura curgătoare
ca o rugă
și-atunci am știut
nu-mi va mai fi dor niciodată
voi fi lungul oftat până la revărsare
iar tu
nu adormí cu râul în palme
citește până-ți vor sângera ochii
vei întâlni mai târziu
mai departe
un copil născut din încrucișarea privirilor noastre
două săbii de lapte
două
lumânări ce ard sub ape
pagina 18
numerele nu mai înseamnă nimic
foto painting duy huynh
ți-am citit gândurile
da
te-ai așezat în fața mea
nisip în veșmântul leviathan
nu trebuie să explic
cunoști și tu
trucul demult
oricine se respectă
crează ceva din neant și
la fel de bine
poate preschimba altceva
în neant… Citește și mării redându-le
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
