„Sunt fascinat de frumuseţea limbii mele. Frumoase trebuie să fie toate limbile pământului câtă vreme oamenii se înţeleg între ei comunicându-şi sentimente şi idei.”, spune artistul născut la 1 august 1945 la Podari.

Tudor Gheorghe aparține acelei clase de personalități multivalente, pentru care Creația e un act complet de dăruire către public, de abandonare totală în comuniunea cu ceilalți prin intermediul muzicii, al versului, al cuvântului care înnobilează și unește oamenii. Despre astfel de artiști nu poți vorbi decât minunându-te de cât de generoasă poate fin natura cu creația sa și cât de mare poate fi omul care și-a înțeles și asumat menirea.

„Tudor Gheorghe are o memorie fenomenală și asta explică cum a putut să îndeplinească raptul fără a trezi bănuieli, pentru că atât cât îi știm, bătrânii lăutari cad la bănuială când sunt fotografiați pe hârtie. Într-o emisiune am putut auzi de la acest menestrel varianta cea mai cutremurătoare a „Mioriței” și niște cântece haiducești cum nu mai aflasem. (…) Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai puternică în ce privește comorile noastre folclorice ca acest tânăr și neîntrecut actor din Craiova.”, spunea despre el Eugen Barbu, în 1971.
Pe bună dreptate, pentru că arta lirică a lui Tudor Gheorghe își trage sevele din apă limpede a folclorului românesc, din rădăcinile sale adânc înfipte în spiritul viu al poporului nostru, atât de încercat.
Chiar înainte de anul 1989,  Marin Sorescu spunea despre cantautor:
„De fiecare dată când îl ascult – și asta se întâmplă des – Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească – populară și cultă – poate mișca munții. (…) Problema mea, inhalând prin toți porii melodia ființei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrima de dragoste, admirație și mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai ușor să-l pup.”
Încă ceva: artistul nu rămâne niciodată la nivel declarativ, pentru că vocea lui știe și să cânte, dar și să spurce, atunci când simte în aer nedreptatea. Motiv pentru care nu o dată a fost ținta atacurilor mediatice, dar valoarea a rămas deasupra tuturor valurilor furioase ale celor care i-au fost potrivnici din interese străine de artă.
Exemplele sunt multe, se știe că o parte dintre concertele sale au cunoscut cenzura vremii. Spectacolul Pe-un franc poet, pe versuri de Ion Luca Caragiale, susținut în două rânduri (la Bacău și, în 1981, la București pe Platforma Pipera), a fost interzis de a mai fi reluat.
Despre omul Tudor Gheorghe, artistul declară:
„E omul care munceşte din greu. Am început să mă simt jignit când mi se spune vedetă. Eu nu sunt vedetă, vedete sunt bebeluşele şi asistentele astea. Eu muncesc de-mi sar ochii din cap pentru că nu-mi permit să mă duc în acelaşi oraş cu acelaşi spectacol de două ori. Ceea ce fac eu este o operă, nimic nu este întâmplător în spectacolul meu.”
„Am început să mă simt jignit când mi se spune vedetă. Eu nu sunt vedetă, vedete sunt bebeluşele şi asistentele astea.”

”Televiziunile sunt croite pe îndobitocire. Dacă pe ei nu-i interesează ce fac eu, eu nu sunt individul care să se ducă în poarta televiziunii, doar ca să apară la TV.’‘ (citiți interviul aici)

https://www.youtube.com/watch?v=qhqSrC4Xmtc

Ne-au mai rămas puțini artiști autentici, puține spirite atât de prolifice din punct de vedere creator, pentru că, așa cum spune Domnia Sa, „televiziunile sunt croite pe îndobitocire”, iar pericolul de a ne pierde autenticitatea este enorm, în această lume a kitschului care tinde să ne acapareze din ce în ce mai mult, din păcate.

Una din cele mai bune forme de protest este să-i ascultăm/vizionăm concertele și să dăm mai departe aceste bijuterii de care încă ne mai putem bucura!
La mulți ani fericiți, Maestre!