Românie dragă,
îți scriu de la Oradea cea mare, loc unde m-am lăsat strămutată cu inima dintru începuturile venirii mele aici, un dat neștiut de la Cel ce ne poartă sâmbetele. Scriu azi pentru că așa simt, iar tu mai ai timp până se vor îmbulzi la ușa ta pețitorii de mâine, mulți și feluriți, negrii-n ceru’ gurii de neputință și obidă, ori lupi văruiți în blănuri de miorițe intrate-n iarnă. E un colind, asta o știi tu foarte bine. Când îl asculți, în prag să ieși, căci de mai ai ceva prin curte, cotropise-va. Cei reali, te vor onora în casa lor.
Eu habar nu am de-i ziua ta mâine, pe 1 Decembrie. Când eram copilandră acasă, la Alba Iulia, toată forfota de pe străzi mă încredința că sigur te-ai născut mare și frumoasă de 1 Decembrie.
Paradă, România mea.
Cu funde la urechi îți băteau roibii asfaltul pe Bulevardul Unirii, feciorii cu obraji vopsiți de frigul lui decembrie, cadențau cu ei, tobe zguduiau vreo odă de aleasă prețuire. Dar după ce se lăsa liniștea, imediat apoi, zburau flacoanele de plastic, cojile de la semnițele crăpate și scuipate în rafale, mai ceva ca-ntr-un atac armat, ambalajele mititeilor umflați și sfârâicioși, îngurgitați rapid, sticle de bere și funde călcate sub picioare. Tot pentru tine, Românie. De la noi.
Și-am crezut o vreme că așa fac toate țările, toate națiile. Că așa-i scrisoarea de iubire.
Iartă-mă. Eram copil.
Sorina Muntean
Și m-am mărit mai apoi, țara mea. Am început să înțeleg că suntem prea mulți dintre noi, cei care, puși în cumpăna alegerii, îndreptăm mâna spre hoți, alegem Barabe să ne vândă-n mod frumos și poleit, elogiem superficialitatea și ne dezicem rapid de părți din tine, că de!, noi suntem mici și amărâți în fața leilor din jur care ne-ar înghiți. Sculatu-s-au din vreme-n vreme și cei care au încercat să ne arate că-i greșit tare felul ăsta nebun de-a fi, da’ i-am amețit rapid.
Iluzia e marca noastră. E căldicel, dă-o-ncolo de vărsare, că la noi se varsă doar Dunărea-n mare, nu și alte cele!
Românie, eu te iubesc. Tu știi. Când intru-n Catedrala de pe Șirul Canonicilor, tu ești în linistea Lui Dumnezeu, când pășesc în lumina unui apus prin pădurile din Felix, tu surâzi a drag, când ajung pe vârfuri de munți, ori la margine de Neagră Mare, eu te zăresc și te cuprind ca pe-o măicuță bătrână, te leagăn ușor între brațele mele și-ți spun că nu toți copiii ți-s nerecunoscători, nu toți te trimit la azil, nu toți uită că le ești mumă și pornire.
Să știi că eu din iubire-ți învăț pruncii limba și literatura ta, mama mea, acasă la Alba Iulia, face pită pe vatră și cu iubire o închină, tata mai înjură când dă de belele, da’ are inimă bună, iar sus, printre coline, după ce dă jos hainele curate de la locul de muncă, fratele meu crește mioare, turme întregi înconjurate de câini strașnici, străjuite de focuri în nopți cu lupi adulmecători.
Tu să știi țara mea, că nu ești singură.
Că ți-s uscate zăcămintele și furate hainele tale de preț, nu te întrista peste măsură. Departe de tine, toate se fac scrum. Și tu, tu prin iubire ești regenerare.
Știu, țara mea, că ți-au luat și opincile și porți ieftinituri de prin bazaruri chinezești, că te-au făcut țurcă și te râd stăpânii înjunghiați, morții umblători. Știu că pe buze miere și-n suflet fiere, că te salută cu bannere imense pe dinafară, în totală lipsă pe dinăuntru. Știu că nu ne mai purtăm inimile la vedere, de frică că ne furăm singuri. Știu că ne mai zicem români. Blasfemie.
Aștept un cocoș cântând și-o oră a dimineții de trezire.
O căință și-o întoarcere la mămăliga cu brânză, ceapa spartă-n merindarul vărgat și’ o țâră de iubire-n colțul straiței. Cu închinare înainte și după. Aștept să ne întoarcem la ce făceam puțin și bine, la tăceri muncitoare și la deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, în care te-ai adâncit cu propria voință!
România mea dragă, tu ești parte din mine.
Devenirea mea e și bucurie. Și râs. Și plâns. Sunt a ta și te port către alte vremuri agățată-n mine, că tot bombănea tata când am pornit către școli înalte: te-ai hotărât și tu să meri aproape un’ s’ agață harta-n cui!
De aici, din Bihorul cu munți și dealuri, peșteri și ape, la mulți ani, Țara mea!
Sorina Muntean, fata din munți.
