Doar tu mi-ai rămas
valul din urmă
uriaș mă cobori și rotund
îmi ridici zidire de spumă
arcuit, pe buza de sus, îți stă așa bine
să ai o inimă, în loc de gură.
Mușchiul încercănat din coral
știe să țină amintirile suple, frumoase,
puse mereu pe fugă
cu genunchii la piept.
Uite, mi-a rămas
și nisipul, strecurat, într-o rugă.
foto tumblr.com
Citește și Improbabila iubire
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
