SIMPLU SUFLET 

 Cristina Horotan

Avem castele pe Pământ dar nici un loc sigur în ceruri 

Mizăm pe faimă și pe bani, nicicând pe suflet, pe-adevăruri 

Înaintăm pe câmp de luptă călcând cadavrele la alții 

Uitând să ne introspectăm, să ne iubim, să fim ca frații… 

Și hoinărim prin întuneric, să ne găsim cândva menirea 

Căci fiecare dintre noi, percepe altfel nemurirea 

Iar sufletul, eternul suflet, ce n-are loc în prima bancă 

Pășește-agale, resemnat, sperând parcă la altă dată 

Mai trece-un an, mai pierzi o luptă, însă câștigul e mai mare 

Când înțelegi ca n-ai nevoie de toate scoicile din mare 

Și de tot aurul din mine, de-un trai de împărăteasă, 

De mândrie, de faimă, sau de-o rochie frumoasă. 

În sfârșit, după-o vreme, întelegi de ce te doare, 

Și de ce nu te-mplinește o viață-ndestulătoare. 

Înțelegi că la-nceputuri, ai trimis pe randul ultim 

Tot ce trebuia sa fii, al tau suflet pur, sublim. 

Pus în banca cea din urmă, l-a cuprins o grea tristețe 

Și de-atâta neîmplinire a-nceput și el să-nvețe. 

Azi o carte, mâine-o carte, o-ntâmplare, o poveste 

A ajuns un erudit, fără-a prinde chiar de veste… 

ÎMPREUNĂ 

 

Tu crezi c-ai fost vreodată singur, în haosul acestui dans? 

În smogul des, greu respirabil, ce și-a dat singur, lui, avans? 

Tu crezi că dac-am dus în pântec, doi prunci, unul urmat de altul, 

M-am speriat de scara ruptă ce m-ajuta să văd înaltul? 

Că poate-un trup de mamă, șubred, îngenuncheat de albe nopți 

În care-a alinat un plânset, un vis urât la negre porți, 

A renunțat la lupta cruntă pe care ei o au cu tine, 

Încălcând palid jurământul ce asumat ne curge-n vine? 

Poate cândva te-ai simțit singur, la fel cum singură-s și eu 

Aș fi vrut să le duc pe toate, în mintea mea, ’n sufletul meu. 

Să iau din tine greutatea ce ca-ntr-o stânca crunt lovește 

Și-mpraștiată-n mii de cioburi, nicicum nu se mai potrivește? 

Însa doar TU ai vrea să duci povara, precum Sisif, la fel și EU 

Și împreună, fără-un scâncet, s-o ducem pân’ la Dumnezeu. 

Tu crezi c-ai fost vreodată singur, în calvarul ce-avem parte? 

Eu cred că știi… că NU… Cum știe apa… albia ce-o străbate! 

 

Citiţi şi despre Cristina Horotan, AICI.