în orașul cărților aruncate-n uitare
tristețile mele sunt de sticlă
le poartă bărbații pe cap, pălării,
din când în când salutul lor le 
ridică o clipă, atât cât
să pot presupune – ce emoție absurdă-
că le vor scăpa
și nu va mai trebui să fiu tristă
niciodată, niciodată.

mă uluiește această risipă de sentimente,
cununi de laur arborate când nimeni nu mai privește.

în orașul în care cărțile-au devenit ziduri 
o femeie se-nclină, pe fața-i lipsită de riduri
bărbați cu pălării de sticlă citesc
uneori, când ea obosește,
versuri celebre de autori anonimi
și își pun întrebări.

foto tumblr.com

Citește și sunt eu toate semnele