De la teatru se iese pe gânduri, așa se întâmplă și în cazul în care spectacolul de pe scena Mare a Teatrului Național din București a avut loc o reprezentație a celebrului Teatru Maxim Gorki din Berlin. Bunăoară, cu sprijinul Fundațiilor pentru o Societate Deschisă: Schimburi Culturale, Schimburi de Tineret, Inițiativa pentru Drepturile Omului, Programul de Sănătate Publică și al Institutului Goethe din România și mulțumită gazdei, publicul bucureștean a putut să pătrundă în universul marginalilor. La finalul spectacolului Roma Armee, te simți năpădit de întrebări („Declinul Occidentului este real”? „Se poate evita discrimarea, dar rasismul? ”) și poți fi cuprins și de mirare și de admirație, în egală măsură.

Regizat de Yael Ronen, considerată drept una din cele mai incitante personalități ale teatrului contemporan, bazat pe o idee originală a autoarelor Sandra și Simonida Selimovic, Roma Armee este o poveste puternică în care umorul negru, îmbinat cu experiențele personale, contaminările istorice și incidentele contemporane schițează o viziune despre un cămin european sigur – „Gypsyland Europa”.

Debitori ai lui Brecht și Piscator, realizatorii acestui îndrăzneț proiect, creează universul ficțional al unei armate de romi cu scopul autoapărării, într-un moment în care neofascismul amenință Europa. Așadar, toposul imaginar păstrează din tradiția brechtiană peretele de cărămidă din fundalul scenei și sala plină ochi de spectatori. Relația dintre ficțiune și realitate se realizează prin acele ecrane și proiecții video (moștenite de la Piscator) și devin o punte obiectivă către adevărul poveștii. Actorii sunt romnea, roma și romi „travellers”/nomazii din Austria, Serbia, Germania, Kosovo, România, Anglia și Suedia. O parte din aceștia sunt „gadjii” de origine israeliană-germană-turcă din Berlin – ceea ce înseamnă că armata romă este supra-națională, diversă, feministă, „queer”. În cazul acestei reprezentații de factură postmodernă, ruptura de tradiția brechtiană o realizează actorii care valorifică rațiunea și luciditatea. Prin urmare, actorul e unitatea spiritului spectacular, iar imaginea devine țesătura compozită ce-l privilegiază. Rezigoarea israeliană știe să mânuiască cu abilitate sentimentalismul și reflexivitatea, mai ales că se bazează pe talentul actanților, care expun nedreptățile din trecut îndurate de romii din întreaga Europă și indică – astfel – modul în care armata romilor pornește procesul de auto-reflecție și auto-emancipare începând o revoluție pentru un viitor pașnic, incluziv și respectuos pentru toți europenii. În spiritul mișcării de la „The Living Theatre”, trupa berlineză reconectează teatrul cu realitatea umană și socială în profundă mișcare, când pe scena umanității se simt acut „ciocnirea civilizațiilor” și „declinul Occidentului”. Ca și în cazul predecesorilor amintiți, libertatea mișcărilor și o infinită încredere în spontaneitatea corpului rămân legi determinante ale acestei „armate”.

Universul scenic ilustrat de scenografia semnată de Heike Schuppelius și de decorurile realizate de faimoșii artiști romi Delaine și Damian Le Bas obiectivează cultura romilor/„Roma-Kultur”, iar demersurile actoricești încearcă să lămurească spectatorul ce înseamnă discrimnarea, rasismul, prejudecățile și stereotipurile. Comicul e direct și pătrunzător, e însăși judecata. În acest spectacol, totul este arătat, dezvăluit, se demonstrează și se explică, chiar și printr-o demitizare postmodernă articulată de energica Mihaela Dragan  (citează/parafrazează „Vagina-Monologe” și „queerer Charme”). Gesturile sale duc spre ultra-cunoscutul:„Doing it right!”

Lindy Larsson, Sandra Selimović, Mehmet Ateşçi, Mihaela Drăgan © Ute Langkafel

În construcția dramatică, identificăm o legătură organică între planul comic și cel grav prin intermediul muzicii, astfel șarmantul Lindy Larsson, echipat într-un outfit din piele, cochetează cu melodiile șansonetistei din timpul regimului nazist, Zarah Leander, intonând „Von der Puszta will ich träumen/Bei Zigeuner-Musik”. O adevărată ciocnire a culturilor reflectă și Mehmet Ateşçi (turcul „prea alb”, „prea germanic”, „prea mainstream”, „prea smiley”). Feminista Sandra Selimović pledează cauza activistelor din zona gay, iar sora ei, Simonida Selimović, deplânge copilăria din Balcani. Emaniparea devine supratemă în acest context, iar identitățile sunt pe deplin asumate: „Ich bin Roma!” (Sunt țigancă!). Acest „Make Peace, Not War” (întors) în manieră berlineză pledează pentru toleranță și acceptare într-o formă voit zgomotoasă și-i revendică în tabăra lor pe faimoșii Charlie Chaplin, Pablo Picasso, Michael Caine și…Gipsy Kings.

Riah May Knight, Lindy Larsson & Mihaela Dragan © Ute Langkafel

Revoluția vine și din zona nomazilor albi, pentru că britanica Riah May Knight narează discriminarea suferită în copilăria sa, într-un orășel din Regatul Unit, în care practicile descrise de Arthur Miller în „Vânătoarea de vrăjitoare” deveniseră realitate. Amintirile se împletesc pe scena în care universurile se mixează, iar destăinurile dureroase ale șarmantei Orit Nahmias punctează efectele dezastroase ale zonelor de conflict (luptele dintre evrei și sirieni). În creuzetul acestei „armate” pulsează setea irezistibilă de cunoaștere a propriei genealogii și dorința de eliberare de sub presiunile propriului trecut.

Sandra Selimović, Orit Nahmias,Sandra Selimović © Ute Langkafel

Actualii eroi devin niște umbre ale celor din mitologia compensatorie a supereroilor (Iron Man vs. Magneto), fiindcă mitul este supus unei profanări spontane (nu se evită efectele de limbaj), provocată de sărăcie și de mizerie; de asemenea, ironizează eroii din lumea lui  Emir Kusturica. Totuși, regizoarea, precaută, a evitat grotescul, dar și o falsă solemnitate (întru de-mistificare, de-mascare). Interpretarea a scos în fața privitorilor un colectiv bine închegat și unitar.

Eroii înfruntă lumina reflectoarelor, prezentându-și singuri, în fața publicului, identitatea asumată de minoritari, marginali aflați în căutarea unei lumi mai drepte. Merită amintit, totuși, cee ce afirma Dan Grigorescu – în lucrarea „De la cucută la Coca-Cola” – despre hippioții anilor ’70: la maturitate, majoritatea au devenit burghezi. Păstrând tradiția cabaretului politic berlinez, spectacolul Roma Armee încearcă să arate că spiritul rebel nu poate fi redus la emoțiile emise într-o sală (o structură rigidă); rămâne de văzut dacă realitățile lumii actuale, aflată într-o permanentă dinamică, acceptă declarațiile acestei mici „armate”.

Roma Armee de  Yael Ronen & Ensemble, după o idee de Sandra Selimović, Simonida Selimović (textele în germană, engleză și română)
Regia: Yael Ronen

Scenografia: Heike Schuppelius

Decorurile& Artwork: Damian Le Bas, Delaine Le Bas

Costumele: Maria Abreu, Delaine Le Bas

Muzica: Yaniv Fridel, Ofer Shabi

Video: Hanna Slak, LUKA UMEK

Lumini: Hans Fründt

Dramaturgie: Irina Szodruch.
Distribuția: Mehmet, Ateşçi, Hamze Bytyci, Mihaela Dragan, Riah May Knight, Lindy Larsson, Orit Nahmias, Sandra Selimović, Simonida Selimović

Durata: 1 h 50 min / Pauză: Nu

Organizator: Institutul European Rom pentru Arte și Cultură – IERAC