Mi se pare normal ca obsesia unor (mari) regizori să fie femeia, că doar e obsesia tuturor bărbaților, așa că de ce-ar face regizorii excepție? Nu că bărbații n-ar fi obsesia femeilor. Fundamental, despre asta este vorba pe lumea asta, în primul rând despre asta. Chiar și când ajungi la o vârstă la care crezi c-ai scăpat, în conjunctura potrivită remarci că n-ai scăpat deloc. Mă rog, nu vreau să stârnesc polemici, așa că să zic despre film.
Am văzut Hable con ella (Vorbește cu ea), un film al lui Almodóvar din 2002. O poveste făcută, dar făcută bine de tot. O baie de splendoare, de culori ale unei Spanii răvășite de lumină, de soare și de înserare, de nuanțe tari bine potrivite și bine temperate, un tablou frisonant și plin de viață (chiar și când viața moare), așa cum ne imaginăm Spania ca o amestecătură de coride, flamenco, Dali, Miró, Ribera, plantații de măslini, h-uri (ca cele Jamon, Julieta) și vin roșu.
Un film foarte pictural, care te agață, se vede că omul cunoaște toate schepsisurile care te fac să rămâi prins în și de film. Povestea e simpluță, dar e atât de sucită și de-nvârtită – alt amănunt prin care-l recunoști pe Almodóvar – încât stai acolo, în poveste, știind că e o făcătură, dar una în care-ți face plăcere să stai încurcat, ca un copil care mai vrea, și mai vrea.
Câteva scene de mare forță. Cum este dansul din final, hipnotic fără să-ți dai seama ce și de ce-ți place și, mai ales, de ce te emoționează. Un prim personaj principal, Marco, care seamănă atât de tare cu un prieten, de-mi venea să-l sun să-l întreb dacă a jucat în filmul ăsta.
Un alt prim personaj principal dintre cele secundare (hihihi), Lydia, toreador, o androgină perfectă, cu o față cu linii dure, completată de grimase care accentuează duritatea, laolaltă cu suavitatea unei femei fragile care pare că vrea să se lase ucisă de taur, în arenă. Un alt personaj principal, cu un nume grăitor, Benigno, un soi de nebun nenebun, care face chestii nebunești dar care, în economia vieții lui, nu sunt deloc nebunești, există o logică a lor, sigur, logica unui om care nu a făcut altceva decât să-și îngrijească mama, la pat, și pentru care viața a constat, în pricipal, din a privi, pe fereastră, sala de dans din fața clădirii (că nu pot să-i zic bloc) în care locuiește.
Sigur că se-ndrăgostește de o dansatoare, care, ce să vezi, ajunge, în comă, în urma unui accident de mașină, la spitalul în care lucra. Și sigur că face ce făcea și acasă, cu mama, adică o îngrijește, vreme de 4 ani, pe frumoasa adormită, cu un devotament cutremurător, dar făcut să pară cel mai natural lucru din lume: îi face manichiura, pedichiura, o spală, îi face masaj pe fiecare bucățică de corp, o spală pe cap, o scoate pe balcon, la soare, îi povestește filmele și spectacolele pe care le vede dar, cel mai important, vorbește cu ea ca și cum ar fi prezentă. Un fel de relație super-conjugală.
Lydia ajunge și ea, în comă, la același spital, dar Marco, jurnalistul, nu vorbește cu ea pentru că nu o resimte ca și cum ar mai fi în viață. Pentru el, Lydia este în stare vegetativă, creierul nu-i mai funcționează.
Câteva clins d’oeil, unele cam evidente, cum ar fi – câți, oare, au văzut-o? – cartea de pe noptiera din camera lui Marco, acoperită cu nu mai știu ce: dedesubt, The Hours, Michael Cunningham.
Nu vreau să povestesc, filmul trebuie văzut, mai zic doar că e ditamai ncrengătura, neașteptată, despre cine salvează pe cine și mai ales cum. Un film despre iubire dar, înainte de toate, despre iubirea din prietenie, iubirea gratuită, care nu cere și nu așteaptă nimic. De astă dată, iubirea dintre beningnul Benigno și Marco. Și să mai zic că te umpli de nervi pe finalul ales de Almodóvar, ți-e ciudă, tu voiai să se-ntâmple altceva, și pentru că știe că te-a supărat, îți oferă absolut minunatul dans din final.
Cea mai banală concluzie: dacă vrei să ții iubirea în viață, vorbește-i. Dar e vorba despre mult mai mult. Un film despre iubirea de femei(e), dar, fundamental, un film despre bărbați. Chiar e bun pentru o zi de week end. De gustat pe-ndelete. Cu sau fără pisică alături, de preferat la o cafea prelungită.
Ăăăă, ce-am mai vrut să zic? Aveți grijă în ce conjuncturi nimeriți. Viața nu ne iartă.
Citiți și In the mood for love, de aceeași autoare.
Sunt psihanalist și, spun unii, scriitor. Și zic așa, la masculin, nu doar pentru că nu mi se pare o discriminare, ci pentru că așa am fost învățată, copil fiind. Ca psihanalist, încerc să înțeleg oamenii și să-i ajut. Ca scriitor, încerc să mă ajut pe mine. Sunt de părere că viața nu are niciun sens și că noi trebuie să-i dăm unul. Am o pisică, pe nume Monica. Scriu, uneori, despre ea. Am avut, vreme de 27 de ani, doi ciobănești, unul german, altul alsacian. Nu mai vreau câine pentru că nu mai vreau să sufăr când dispare. Sau invers. Am șase cărți publicate. Nici eu nu știu cum. Încă nu am aflat ce înseamnă să fii scriitor, așa cum nu am aflat ce este Poezia. Știu s-o recunosc, dar nu știu ce este. Am, și eu, lipsurile mele, deloc puține. Adică nu sunt altfel decât voi, cei care mă citiți. Și mai am o grădină de trandafiri, un nuc bătrân și un gard plin de iederă. Înnebunesc în preajma mirosului de cafea, a cărților și a filmelor. Sunt, pentru totdeauna, viciată profund. Sunt fiică, soție și mamă. V-am spus că-s la fel ca voi?
Comments: no replies