Telefonul. Crâmpei de școală online
Printre călătorii din autobuzul spre Deleni, cel care pleacă din autogara din Vaslui la ora 8, stătea cuminte, undeva pe un scaun mai în spate, o bătrânică. O mămăiță, cum îi mai spunem noi, pe-aici, prin Moldova. Să fi avut vreo șaptezeci de ani. Cu basmaua strânsă sub bărbie, cu un pieptar dintr-acela din lână împletit și cu vreo două papornițe pe lângă ea. Probabil niscaiva târguieli de la oraș. Din când în când, mai moșmondea ceva într-o sacoșă, scotea un pachețel, se uita atentă la el și-l băga cu mare grijă înapoi. Pasămite era ceva important. Se vedea că o rodea curiozitatea. Stătea ce stătea, iar îl scotea, îl studia cu băgare de seamă, și îl punea înapoi. La un moment dat, autobuzul a luat o hârtoapă mai serioasă, că s-au zdruncinat și călători, și papornițe și tot… și, doamne apără și păzește, a căzut și pachețelul pe jos.
Of… nu era mare lucru. Un biet telefon.
Bine, era unul dintr-ăsta mai nou, de dai cu degetul pe el, face tot felul de drăcii, în sfârșit, știți dumneavoastră. Cum are acuma tot tineretul.
Cu câtă grabă s-a aplecat după el! Cu un colț de basma a prins a-l șterge de praf, întorcându-l pe toate părțile, să vadă au nu cumva s-o fi stricat ceva. Îl curăța cu îndârjire aproape. Fiecare centimetru de ecran. De husă. De cablu. Era atâta îngrijorare în privirea ei, că un creștin, care stătea oleacă mai încolo, a prins a râde. Bunico, da ț-ai luat telefon, bre? Vrei să fii la curent cu politica? Ce politică, nici o politică, vai di păcatele mele… Nuuuu… Iaca pentru un nepot de-al meu. O zâs de la școală că-i nacaz mare cu boala asta care umblă acuma și-o să facă lecțiile pi telefon. Îl duc la băiet că n-are saracul di pi ci învața. Ș-apoi, el trebuie să învețe carte, să învețe o meserie…
Să învețe carte!
Trebuie să învețe carte!
Mătușa Varvara era de loc din Deleni. Toată viața ei a trăit acolo. Bărbatul îi murise cu mulți ani în urmă, atât de mulți că nici ea nu le mai știa numărul. În fiecare an mergea la cimitir să-i mai aprindă o lumânare și să mai stea oleacă în liniște, să-și mai amintească de viața pe care au avut-o împreună. Tare i-o fost drag omul ista al ei! S-o luat de tineri și s-o iubit de mama focului chit ca familia lui, mai înstărită, n-o privit-o niciodată cu ochi buni. De pe urma lui, o rămas o căsuță cu cerdac, o livadă cu meri, patru băieți ș-o fată.
Băieții erau toți la casa lor, numa fata nu o avut noroc. O rămas singură, cu un copil, fără alt ajutor decât ce mai primea de la maică-sa. Ar fi rămas în sat da’ lumea o cam vorbea pe la colțuri. Așa-i pe la noi. Dacă rămâne femeia singură, musai e ea de vină. Nu te mai spală nici apa Siretului câte poate să le treacă oamenilor prin cap. Acuma, de bine, de rău, găsise ceva de lucru undeva prin Bârlad dar era cam anevoie naveta și venea numa la sfârșit de săptămână acasa. Băietul o rămas cu bunică-sa și mergea la școala din sat.
Tare bun și liniștit copil! Mereu îl lăuda învățătoarea și-i spunea mătușii Varvara, mamaie, nepotul ista a matale o să ajungă om mare! Numai să-l ții la școală, să te ții de capul lui, că, uite, tare-i mai merge mintea! Tare mândră mai era Varvara când auzea vorbindu-se așa de Ștefan al ei! N-avea altă bucurie pe lumea asta. Și, într-un fel, parcă i se împlinea și ei un vis, pe care nu a îndrăznit niciodată să-l mărturisească cuiva.
Să învețe carte!
Toată viața și-a dorit să fi făcut școală. N-avea decât patru clase și alea făcute pe fugă, între două sape la sfeclă, pe vremea în care făceau comuniștii alfabetizarea maselor. De altfel, nici nu era timp de școală pe vremea aceea. Ziua, muncă la C.A.P, seara, trebăluit oleacă prin ogradă, dat grăunțe la alea câteva găini câte aveau și la culcare. Bărbatul ei mai citea ziarul din când în când și drăcuia printre dinți de toți sfinții și dumnezeii lor de comuniști… Care le luaseră și pământ, și căruță, și cal și tot. I-a lăsat cu câteva palme de pământ în spatele casei. Unde să faci școală pe timpurile alea? Ce școală? Să zici bogdaproste dacă aveai ce să pui seara pe masă. Astea au fost timpurile, ofta Varvara. Da măcar ăștia tineri de-acuma să învețe carte. Să aibă o meserie. Un viitor. Dac-o da Dumnezeu, oleacă mai bun decât al nostru.
Varvara avea o admirație profundă pentru școală. Întotdeauna când venea să-l ia pe Ștefan, pășea încet, cu sfială, pe holuri parcă nevrând să deranjeze nici atâtica orele de curs. Când i-a anunțat doamna că trebuie să facă lecțiile online, Varvara n-a dormit două nopți. De unde să aibă ei calculator, tabletă sau mai știu eu ce aparatură trebuie pentru așa ceva? Și erau și scumpe, dă-le-ncolo, că nu-i chip să te apropii de ele! Noroc că a vorbit ea cu o rubedenie din Vaslui, care i-a zis că-i dă el un telefon din acela mai bun. Mă rog, mai vechiuț, da’ potrivit pentru online-ul ăsta, tu-i amaru’ și parastasu’ cui l-o făcut!
Nu știa neam să umble pe telefonul acela. Noroc cu un vecin care avea un băiet student la Iași. O venit și i-o instalat aplicația de făcut orele online și i-o zis să aibă grijă să nu uite să-l pună la încărcat. Atâta știa Varvara să facă. Seara, după ce se închina la icoană, îl băga în priză și aștepta să se clipească o luminiță. Așa i-o spus studentul să facă. Mai mult nu se pricepea. Dar în mintea ei, telefonul acela dobândise o importanță fantastică. Era singura legătură pe care o mai avea Ștefan zilele astea cu învățătoarea. Era legătura cu viitorul pe care și-l imagina uneori Varvara pentru el. Cu visul ei de a fi mai aproape de … școală.
Chiar și așa.
Măcar așa..
Uneori, seara, după ce Ștefan își termina temele, se băga în pat și adormea, mătușa Varvara se apropia de telefon, îl lua cu sfială în mână, îl întorcea cu grijă pe toate părțile și, cu un colț al basmalei, îl ștergea de praf. Fiecare centimetru de ecran. De husă. De cablu.
Îl ștergea de praf.
De praf.
De praful așezat peste visele, neîmplinirile și dorințele ei nemărturisite vreodată.
Citiți și Epistola lui Bartic către elevi
