”Mă voi gândi la ziua de astăzi ca și când ar fi prima zi din viața mea.
Dacă e înnorat, vreau să văd din ce direcție vin norii și încotro se îndreaptă. Întotdeauna mi s-a părut că nu le acord destulă atenție.
Deasupra capului meu există un cer ale cărui secrete omenirea a încercat să le descifreze de-a lungul miilor de ani, pentru a găsi explicații plauzibile.
Cred că voi lăsa deoparte tot ceea ce știam despre stele și ele se vor transforma din nou în copii sau îngeri sau în ceea ce voi dori să cred în acele clipe.
Timpul și viața mi-au dat atâtea explicații logice pentru toate, dar sufletul meu se hrănește cu mistere, de fapt. Am nevoie de ele, vreau să aud voci de zei mânioși printre tunete, chiar dacă asta ar putea să vi se pară o erezie…
Vreau să-mi umplu din nou viața cu fantezie, pentru că un zeu supărat e de o mie de ori mai straniu, mai înfricoșător și mai interesant decât un fenomen explicat de către înțelepți.
Pentru prima oară, voi zâmbi fără să mă simt vinovat, pentru că bucuria nu este un păcat.
Pentru prima oară, voi evita orice mă face să sufăr, pentru că suferința nu este o virtute.
Nu mă mai plâng de viață, spunând că totul rămâne întotdeauna la fel și că nu pot face nimic să schimb lucrurile. Pentru că trăiesc ziua asta ca și când ar fi prima, și, atâta timp cât durează, voi desoperi lucruri despre care nici nu știam că există.
Chiar dacă am trecut de nenumărate ori prin fața unor oameni și le-am urat „Bună dimineața”, urarea din această dimineață va fi cu totul alta. Nu va mai fi o frază politicoasă, ci o formă de binecuvântare, în speranța că acele persoane cărăra mă adresez vor înțelege importanța stării de a fi viu, chiar dacă suntem amenințați la tot pasul de tragedii.
O să ascult atent cuvintele cântărețului din stradă, chiar dacă ceilalți vor trece pe lângă el nepăsători, pentru că sufletul le e prea împovărat de frică. Versurile spun: „Dragostea stăpânește totul, dar nimeni nu știe unde își are tronul; ca să-l afli, trebuie întâi să i te supui.”
Și voi avea curajul să deschid ușa templului care duce spre sufletul meu.
Mă voi privi ca și când ar fi prima oară când sunt în contact cu sufletul și cu trupul meu, asta îmi doresc.
Voi fi capabil să mă accept așa cum sunt: o persoană care merge, simte și vorbește precum ceilalți, dar care, în ciuda defectelor sale, are curaj.
Îmi doresc și mă las surprins de gesturi simple, ca și când aș vorbi cu un străin; de emoții, ca și când aș simți nisipul atingându-mi fața în bătaia vântului venind dinspre Bagdad; de cele mai tandre momente, ca și când mi-aș privi soția culcată lângă mine și aș încerca să-mi imaginez ce visează.
Și dacă mă trezesc singur în pat, mă voi duce la fereastră, voi privi către cer și voi simți că singurătatea e o minciună, pentru că acolo afară întreg universul îmi ține companie.
Și astfel voi trăi fiecare oră a acestei zile ca pe o continuă surpriză a acestui nou Eu care nu a fost creat de tata sau mama și nici de școală, ci de experiențele de până acum, pe care am uitat să le descopăr cu uimire.
Și chiar dacă asta ar fi ultima mea zi pe Pământ, o voi savura din plin, pentru că o voi trăi cu inocența unui copil, ca și când aș lua totul de la început.”
Fragment din „Manuscrisul de la ACCRA”, sursa www.paulocoelho.com, traducere Andra Tischer
