ademenirea sălbăticiunilor ăstora
se face prin îngroparea pletelor la rădăcina
magnoliei
pitici triunghiulari vor ciupi harpa ascunsă
și ea se va fermeca singură printr-un
sunet auzit doar de ele.
se vor apropia atât de ușor, ca foșnetul unui gând
negândit încă
și le vei pomeni sub streașina minții
picurând dulci otrăvuri
umplând până la refuz amfore-nfipte
în sufletul tău de nisip
nisipul de învârtit zboruri.
să le pui dop smolit și cu roșu
să crestezi destinația și născătorul
la prima rotație completă a lumii
se va-nălța o colină din amfore zdrobite
îmbibate cu nemurire
și din ea,
o magnolie.
foto tumblr.com
Citește și stă cu spatele-ntors
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
