de ce tac de ce tac duminicile
ele
ar trebui să țipe strângeți-ne la piept
lăsați cercurile și culcați-vă-n iarbă
fiecare oglindă își crește singură puiul îmbătrânit
pământul scos din sărite doldora de rădăcini logodite
paște cai albi strânși în dârlogi de mătase
o, voi faceți din imprevizil regula de trei simplă
eu sunt tu ești el nu e
cât este x?
aici e plin de niciunde
dincolo paharul de tihnă urcă spre buze
încet se umple
foto painting sursa
Citește și să tot fie
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
