Surpriza
– pentru Dorina –
De ce nu mă sună? Să fie atât de meschin încât să facă economie la impulsuri? Mai degrabă nu-i pasă de mine. Ştiu, suntem amândoi la strâmtoare. Dar pe vremea asta frumoasă nici nu avem nevoie de bani. Ne vom plimba, vom povesti, vom fi împreună. Apoi, mă va conduce acasă. Iar eu, într-o doară, îl voi invita la un ceai. Vom sta de vorbă până târziu, când îi voi spune să rămână. N-o să-l las să mai plece de lângă mine. Şi uite că nu mă sună. Privesc pe fereastră; încă mai sper că… Da, da, el e imprevizibil. S-ar putea să vină fără să-mi dea un telefon în prealabil. Poate că l-a şi vândut, aşa cum intenționa; sau n-a plătit abonamentul și l-au suspendat, sau… La ultima noastră întâlnire… Nu! nuu!! nuuu!!! N-am voie să spun aşa ceva. Deci: la cea mai recentă întâlnire a noastră… Sună cam aiurea, dar e mai importantă gândirea pozitivă, decât… Şi nu vine. În salcia din fața ferestrei sunt două turturele. Prin frunziş, se distinge destul de bine cuibul pe care şi l-au înjghebat – superficial, ca de obicei, de parcă îndeplinesc o formalitate. De data asta, printre paie şi firele de iarbă, în țesătura rară a cuibului se zăresc şi nişte firişoare colorate; probabil sunt sârmulițe rămase de la cabliştii ce-şi fac de lucru în ultima vreme la un fel de cutie de-a lor aflată în spatele blocului. Privind la nesfârşit salcia plângătoare – ca inima mea –, îmi amintesc versurile pe care mi le-a şoptit el data trecută:
Destăinuieşte-i salciei
tot dorul, toată obida
inimii tale…
Am fost încântată şi l-am felicitat pentru inspirație. El a surâs stingherit şi mi-a spus că versurile nu-i aparțin, ci l-a parafrazat pe un poet japonez; nu mai ştiu cum i-a zis, că niciodată nu am putut reține numele japoneze, care-mi sună ca o melodie în falset. Tăcerea asta e insuportabilă. Poartă în ea o amenințare vagă, tocmai de aceea cu atât mai greu de acceptat. Dar dacă i s-a întâmplat ceva? Formez numărul său de telefon. Şi nu răspunde. Nu imediat. Cât pe-aci să închid, însă îi aud vocea morocănoasă.
– Alo!
– Te-am trezit din somn, nu-i aşa?
– Nu-i aşa, mă îngână el, tandru.
– Te-am deranjat?
– Dimpotrivă. (Cât poate fi de crud!)
– Atunci, de ce nu m-ai sunat? (Tăcere.)
– Álo!
– Da, da, sunt tot aici.
– Păi, de ce nu vorbeşti?
– Ca să te aud mai bine.
Se joacă. Ia totul în glumă. Lumea se prăbuşeşte în jurul nostru, iar el se joacă.
– Înseamnă că dacă nu ne întâlnim, mă poți iubi mai bine?! Îmi vine să…, nu ştiu ce să-i fac. (Ba ştiu, da’ nu vă spui.)
– Exagerezi, iubito.
– Ia spune, aşa am rămas înțeleşi, ca doar eu să te sun? (Râde.)
– Noi am rămas… ne-înțeleşi. (După care tace din nou. Când să-mi iau avânt şi să-l…, el râde, iarăşi. )
– O să te ruinezi, tot tăcând împreună cu mine la telefon.
Închid, furioasă. Să nu-l mai văd! Să nu-l mai aud? Nici măcar atât?! Dar dacă o să renunțe la telefon…, cum mai dau de el? Nici măcar nu-i ştiu adresa! Când îl întrebam unde locuieşte, surâdea enigmatic. Cu ce i-am greşit? De ce-i aşa un ticălos? Sună telefonul. El e, precis. Nu! Trebuie să curm acest chin! N-o să-i mai răspund. Ba nu: o să-l pedepsesc acceptând apelul său, dar n-o să scot un sunet măcar.
– Am crezut că ai plecat… (Tac.)
– Ai avea dreptate să fii supărată, dacă…
Închid. Câtă impertinență! Sună din nou. Las’ să sune, să vadă că nu-mi mai pasă de el. Şi mă hotărăsc ca într-adevăr să închid telefonul şi să plec de-acasă. Dar unde să mă duc? Fără el, nimic nu mai poate fi… Trebuie să fiu tare. Telefonul sună cu insistență. Răspund, totuşi… Se aude o rumoare ce mă deranjează. Cine ştie pe unde-o fi… Îi voi spune câteva de la obraz. Şi mi-o ia înainte:
– Ce e cu tine, puişor, nu mai ştii de glumă?
Da’ ce, asta e glumă?! Totuşi, trebuie să recunosc că mă topesc când îmi spune: puişor… În gura altcuiva, acest dezmierd mi s-ar părea stupid. Dar când îl rosteşte el,… mă… pierd cu totul.
– Uite, am o surpriză pentru tine… (Tac.)
– Te rog, puişor, să nu închizi. (Ar trebui interzise prin lege asemenea şmecherii!)
– …fiindcă, altfel, surpriza mea nu mai are nici un haz.
– Când ne întâlnim? rostesc eu impacientată, spre… surpriza amândurora.
– Când vrei tu, răspunde el cu nonşalanță.
– Acum.
– O.K, atunci deschide-mi uşa.
Nu-l cred. Iarăşi se joacă. Da’ dacă-i pe bune? Privesc pe vizor. Într-adevăr, e în pragul uşii, zâmbind, cu telefonul la ureche. Deschid, emoționată. Îmi pune în brațe un imens buchet de liliac.
– Te iubesc, puişor…
ovidiu stanomir
Citeşte si Iliana