ea-şi ține respirația în timp ce el nu mai suflă
ea moare în timp ce el face pe mortul
ea înțelege în timp ce el nu dă nimic de înțeles
ea verde în timp ce el iarbă
ea infinită în timp ce el nesfârșit
să ne jucăm de-a baba-oarba, luigi,
în timp ce nu ne jucăm
hai, nimic nu-i de luat
prea în serios,
„viaţa este o infinitate de absurdităţi care,
cu obrăznicie,
nu au nici măcar nevoia de a părea verosimile,
pentru că sunt adevărate.”
o vrăjitoare, lectura
unde mergeți cu pleoape de carne
cu pleoapele de hârtie?
acolo duceți-mă, unde mergeți!, am
scrisul frumos, de mână, și zece
la caligrafie… Citește și scrisul de mână
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
