E mare nevoie de existența uner categorii intermediare care să definească situații, relații, sentimente, acte între ideal și derizoriu și între contrarii, căci realitatea se desfășoară pe intervalul dintre ele.

Pentru că nu avem vocabular decât pentru chestiuni limită – iubire/ură, bucurie/tristețe, dorință/recul, fericire/nefericire – cei mai mulți trișează, fură la gramaj, rotunjesc. Între cei doi poli nu e ”pustiul Nevada”, nu e ceva ”neutru” cum se zice, e viață, e distracție, se râde, se suferă, se gândește etc.

E destul de greu să îi spui cuiva pe care nu îl antipatizezi, ba chiar îl simpatizezi: nu simt că m-ar putea lega o prietenie de tine. Sau cuiva care te place să îi spui:  nu te plac, când nu e adevărat nici că îți displace.

Cinstit vorbind, nu cred că a iubit nimeni în viață cu adevărat mai mult de două, trei ori. Dar se spune ”te iubesc” și pentru un text reușit!

Majoritatea relațiilor și sentimentelor sunt falsificate încă din momentul în care sunt încadrate. Se presupune că trebuie să te însori din dragoste și minți că așa e, căci așa sunt vremurile, de exemplu. Oamnii mint și se mint în lucruri esențiale. Vor să aibă prieteni, firește, vor să fie iubiți, și plusează, își supralicitează experiențele și în acest fel le pun povara idealului în cârcă și evident că eșuează, dar într-un mod dramatic.

 

În Dimineața Magicienilor, chestiunea este pusă în discuţie de către cei doi autori într-un pasaj care ilustrează o încercare, pe cât de bizară, pe atât de justificată şi temerară a lui Kreyssler de a “dezlega corsetul limbajului” [Pau94]: “Să luăm un exemplu: întârzierea şi avansul. Cum s-ar defini întârzierea faţă de avansul pe care doream să-l iau? Nu există un cuvânt anume. Kreyssler propunea: atârziere. Şi avansul faţă de întârzierea pe care o aveam? Înavans. Nu e vorba aici de intermediarităţi temporale. Să vedem stările psihologice iubirea şi ura. Dacă iubesc într-un fel josnic, iubindu-mă doar pe mine prin celălalt, astfel împins către ură, asta e iubire? Nu-i decât iură. Dacă îmi urăsc duşmanul, fără totuşi să pierd din vedere firul unităţii tuturor fiinţelor, făcându-mi datoria de duşman, dar împăcând ura şi iubirea, nu e vorba de ură ci de iubură. Să trecem la intermediarităţile fundamentale. Ce-i aia a muri şi a trăi? Atâtea stări intermediare pe care refuzăm a le vedea! E a murăi, care nu înseamnă a trăi, ci doar a se împiedica să moară. Şi e a trăi cu adevărat, în pofida trebuinţei de a muri, care este a trări. Uitaţi-vă, în fine la stările de conştiinţă. Cum pluteşte conştiinţa noastră între a dormi şi a veghea.. De câte ori conştiinţa mea doar vimează: crede că veghează când se lasă să adoarmă!…. Amicul nostru tocmai îl citise pe Fort când ne-a înfăţişat această farsă genială. „în termeni de metafizică, spune Fort, socotesc că tot ceea ce e numit îndeobşte existenţă, iar eu numesc intermediaritate, este o cvasi existenţă, nici reală, nici ireală, ci exprimând o tentativă, tinzând la real sau la a penetra o existenţă reală”. Lăsând la o parte caracterul anecdotic al ofertei lingvistice pe care o propune Kreyssler, sunt necesari câțiva termeni de interval.

 

Cele mai multe relații sunt de pseudo-amiciție sau de cooperare. De atașament vag. Dar pretindem de la ele prietenie reală pentru că așa le definim. Pretindem idealul deși nu e nimic ideal pus la bătaie.

La fel și cu amorul sau chiar cu dușmănia. Oamenii se amăgesc în jurul acestor esențe tari pentru că le trăiesc ca niște impostori, grație terminologiei abuzive folosite.

Nu se face să ne luăm angajamente pe care nu le putem duce sau să provocăm iluzii cu bună știință, prin aceste ”rotunjiri” și minciuni care sunt permise de limitele conceptuale.

Nu păcatele majore ne omoară, ci aceste mici aproximări, aceste alunecări și devieri datorate carențelor lingvistice, cuvintele care promit fără acoperire și care nu sunt niciodată doar cuvinte.

Mă cert cu multă lume apropiată pe formulări și par o  maniacă, dar se dovedește lesne că aceste apucături sunt simple scrupule. Cuvintele atrag proiecții ale idealului și ale extremelor, ale unor intenții pe care nu le putem onora. Și ne pomenim în plop.

Sunt nesuferită, dar asta e… Contracarez cât pot afirmațiile fără acoperire, declarațiile în fals și exagerările textuale, nu mă complac în rotunjiri. Mă sustrag cât pot și provocărilor sentimentale gratuite, și bârfelor, de ce nu aș face-o și când e vorba de a mă complace în definițiile date de alții unei nrealități despre care știu preabine că nu le corespunde? Să se înșele pe cont propriu nu cu consimțământul meu.

O afirmație de genul ”sunt fericit/ nefericit” este una foarte tare din punct de vedere filosofic. În general cei reflexivi evită pentru că știu că așa ceva e  foarte greu de atins. Cei care gândesc au dificultăți și să răspundă la întrebări simple pecum ”ce faci”? ”cum ești”? se simt puși în încurcătură pentru că realmente nu au cum să definească acel ce și acel cum și orice ar spune ar minți.

Mi-a atras atenția o cucoană, care habar n-are cine sunt și ce e cu mine, și care mă invitase la o sindrofie, într-un moment total nepotrivit, spunându-mi:  ”vino, o să fii fericită!” după ce i-am mărturisit că sunt deprimată. Replica a sunat obscen.

Principalul motiv pentru care enervez și sâcâi lumea e că țin la proprietatea termenilor. Dacă tot avem darul vorbirii măcar să îl folosim cuviincios.

Cu exagerări de acest fel am alunecat cu toată căruța socială în groapa unor acuzații aberante. Dacă orice afirmație neconvenabilă e ”discurs al urii” și orice punct de vedere care nu se aliniază celor de stânga e ”nazist” și orice Gigi Duru care are trei oameni în subordine e un Stalin numai bine ne batem joc de victimele atrocităților reale.