”Universul se arată permeabil la toate tipurile de meditație, gata să adopte cea mai solitară gândire.Ajunge să meditezi îndeajuns la o idee bizară ca să vezi universul întruchipând-o. Fără îndoială, eboșa poate fi fragilă. O ruptură în solitudine o poate distruge. ”spune Gaston Bachelard, în Dreptul de a visa.
Sentimentele, credința, creația sunt forme de transă ale sufletului care îi asigură o protecție în fața influențelor exterioare, o imunitate. Ele dau existenței matca epică, asigură, nu doar filmul interior neîntrerupt, ci și coerența imaginii de sine și a conștiinței identității proprii.
Cel care nu are ce să iubească și nu are imaginație și inspirație încearcă să suplinească necesarul de epică interioară (care are proprietățile unui mit personal) cu viziuni, idei, concepții care să asigure aceeași stabilitate și imunitate.
Cei a căror epică interioară e șubredă, care nu o au o poveste despre sine asigurată prin credință, creație sau dragoste (forțe fondatoare de mitologii) capătă elanuri sectare. Apar forme de misticism acolo unde nu ar trebui, adică în gândire.
Pe cât de imposibil e de menținut orice în planul ”inimii” fără repere cu valoare absolută sau în absolut, pe cât de imposibile sunt credința, dragostea și creația fără suportul unei mistici anume, pe atât de neavenită e o credință infiltrată în plan rațional. Menirea gândirii e să pună la îndoială, să cerceteze, să observe, să blocheze proiecțiile, să relaționeze cu haosul și necunoscutul.
Am încercat să îmi explic cum de sunt posibile reducționismele barbare, acele blocaje ale minții care ocultează percepția realului proiectând asupra întâmplărilor interpretări prestabilite.
Trebuie să fie frică. Frica paralizează gândirea. Frica de confruntare cu necunoscutul, cu o realitatea mult prea vastă ca să poată fi stăpânită sau înțeleasă sau ordonată mental.
Deși pare că proiecțiile făcute ca nuca în perete sunt o formă de neghiobie, ele de fapt sunt un ecran, un refuz al omului de a ieși din mintea lui. El se agață de concepții-fixe și de interpretări prefabricate în același mod în care se fixează în albia unui sentiment.
Dar, dacă miturile care ne alimentează liniștea și care ne parvin pe filieră afectivă un au nevoie de justificări, cele care se insinuează ca forme de cunoaștere se cer și justificate, pentru că aparatul cognitiv în sine operează cu asemenea certificări.
Oamenii cei mai lucizi și totodată mai inteligenți pe care i-am cunoscut sunt cei mai puțin predispuși să vadă coincidențe sau să trăiască ”situații repetitive” și faptul nu e întâmplător. Ei nu ”recunosc” experiențe ci se află într-un procesc de permanentă descoperire. Repetitivitatea vine din refuzul de a observa diferențele specifice dintre o întâmplare și alta, din refuzul de a cunoaște, de fapt.
Luciditatea e o formă de curaj; acela de a înfrunta DEZORDINEA, necunoscutul, imprevizibilui, lipsa de certitudini.
Omul cunoașterii observă tot, misticul doar ce îi convine.
Cei care pretind că trăiesc (”atrag”) mereu situații, relații și întâmplări similare sunt victimele unor clișee de interpretare și ale unei proiectivități orbitoare.
Aceleași două situații evaluate de un observator lucid s-ar prezenta diferit, pentru că acela remarcă și asemănările / coincidențele și deosebirile/ elementele de haos.
Misticul refuză din start să admită existența haosului, a necoincidenței, a neasemuirii și o ocultează, o ignoră.
”Misticismul” despre care vorbesc aici definește o predispoziție spre pseudo-cunoaștere și e un sindrom mental nu o concepție despre viață, e un reflex de apărare în fața necunoscutului. ”Misticul” structural e o specie de anxios care are nevoie să se asigure că realitatea intră în patul pe care i l-a așternut el, căruia îi e frică să iasă din canoanele simplificatoare ale unei orânduiri de lucruri prestabilită mental.
Tocmai de aceea e vital să ne legăm simțirea de acea epică (mitologie) care să ne susțină lumile particulare. Tocmai de aceea orice credință are sens cât timp rămâne personală și se menține în planul inefabilului, al ”tainelor” și devine aberantă atunci când încearcă să fondeze societate.
Fiecare dintre noi e dublu, o spun și poeții precum Gellu Naum sau Miguel de Unamuno, dar și gânditori ca Bachelard: ”trebuie să îți cauți călăuza și alinarea printre umbrele nopții? biet visător! ”
Rilke compară gândirea cu un străin. Omul are două suflete, unul pe care și-l recunoaște (cel simțitor, cald, pătimitor) și unul îndepărat, vitreg. Cel cald și chinuit îi cere rațiunii alinare. Încet, încet, spune Rilke, ”străinul se apleacă spre el și îi șoptește: ”Și pentru mine e noapte, nu e asta o alinare?”.
Întreaga istorie a civilizației a oscilat între a-i da întâietate străinului sau sufletului-propriu, între a credita vocea unuia sau pe a celuilalt. Tensiunile dintre spiritul apolinic și cel dionisiac se înscriu pe aceeași orbită.
Misticii de orice fel *(de la adepții curentelor neo-spiritualiste la cei ai marilor culte religioase) se străduiesc să le unifice vocile într-un act ratat și disperat.
Ființa umană se zbate, ruptă în două, ea nu poate cunoaște lumea decât cu prețul autoanulării și nu poate exista aievea decât sacrificând cunoașterea, trăgând obloanele.
Ecuațiile simplificatoare pun alternativ sufletul – cald să îl acuze pe cel rece de rătăcire și invers. Cel care spune NU știu e întotdeauna cel rațional, pentru că a cunoaște presupune în primul rând a admite domeniul necunoscutului. Inima nu știe, ea crede.
Atunci când credința migrează spre domeniile gândirii și mintea încearcă să raționalizeze inefabilul simțirii se nasc monștri: misticul devine sectant agresiv, care caută prozeliți și nihilistul devine la fel de împătimit în a-și demonstra sumbrele adevăruri și a le da ca porunci inimii.
