Ah, lasă-mă, ah, lasă-ne/să fim o pasăre, versurile lui Nichita mi-l aduc azi, din nou, în inimă pe păsăroiul ăsta alb (Mihail Sandu) și emoționant care cântă pe lac … o melodie ce împletește româna cu engleza și contorsionează sfâșietor de delicat simțiri și (re)inventări ale iubirii.
Pasăre – Nichita Stănescu
”Eu o iubesc, dar ea nu știe;
mult prea copil, mult prea copilărie
rezidă-n trupul ei de lapte
si în frumoasa cifră șapte
și in frumosul brad ninsos
și-n mult prea albul, tandrul os,
și in prea multa reverie
care mi-a dat-o astăzi mie
Eu dorm, visez un bot de cal,
un trup suindu-se aval
și nu vreau să mă mai trezesc
nici pamântesc și nici ceresc
Ah, lasă-mă, ah, lasă-ne
să fim o pasăre.”
Who you are – Sergiu Constantin Socaciu, Mihail Sandu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
